Ce te-a adus în Olanda?
Sunt mai multe motive pentru care am venit în Olanda. Unul din ele este că eram îndrăgostit lulea la momentul respectiv. Deci, am venit din dragoste în Olanda. Prietena mea olandeza, la momentul respectiv, am întâlnit-o la un proiect în Țara Galilor, un proiect de voluntariat. Am început o relație. Întâi la distanta, apoi a venit ea câteva luni în România. Am încercat (vreo două luni și jumătate) să vedem cum ar fi viața împreună, în primul rând, și dacă am trăi împreună în România, în al doilea rând.
Nu prea a mers foarte bine. Am avut tot felul de clinciuri și, la un moment dat, ne-am dat seama că avea legătură cu situația din România. Eu lucram la momentul respectiv, aveam un full-time job în România și ea își găsise un proiect unde putea să facă ceva voluntariat, însă nu era foarte mult. Limba, bineînțeles, era o problema. În 2006-2007 era destul de greu să te descurci în engleză în România, să iți găsești ceva de lucru sau să faci ceva de voluntariat.
Am decis atunci ca ea să se întoarcă în Olanda, iar eu să o urmez mai târziu. Mi-am oprit lucrul și am zis ok, vin și vedem ce se întâmplă. Oricum, ceea ce făceam atunci nu mă atrăgea foarte mult: era în domeniul marketing, în domeniul economic. Mă atrăgeau voluntariatul sau serviciile sociale. Acesta a fost al doilea motiv pentru care am ales Olanda. În România, am avut câteva interviuri, încercări la diverse organizații și mi-am dat seama că financiar ar fi imposibil să lucrezi într-o organizație în domeniul social și să poți să ai și o viață normală. La momentul respectiv, repet, pentru că știu că s-au mai schimbat lucrurile… nu radical, dar e un pic înspre bine.
Cum a fost începutul în Olanda?
Am avut părți grele și părți ușoare. Părțile ușoare au fost ca m-am acomodat destul de repede. Am locuit într-un așa numit woongroep (complex social), într-o clădire care în anii ’80 a fost ocupată de vreo douăzeci de oameni și mai târziu au câștigat un drept de a locui acolo, au făcut anumite contracte cu primăria. Bineînțeles, grupul nu a rămas același din anii ’80, s-a mai schimbat, au venit oameni noi, au plecat alții. Era un grup oarecum cu idei sociale, mai de stânga. Oarecum, cu o cultură unică de Amsterdam. Pentru mine, la momentul respectiv, era ceva tipic Amsterdam.
În grupul acesta „anarhist” mi-am găsit locul relativ repede. Grup oarecum internațional, erau persoane din toate colțurile lumii. Mi-am făcut un grup de prieteni; prietena mea avea și ea un alt grup de prieteni… și tot așa, cunoști oameni.
Acomodarea mi s-a părut ușoară. în Amsterdam m-am simțit acasă din primul moment. Dacă m-aș întoarce acum în București, nu m-aș mai simți chiar atât de acasă. Nu se mai leagă. Evident, mai am prieteni foarte buni, foarte vechi, însă interesele s-au despărțit și se simte chestia asta.
De ce te simți ca acasă în Amsterdam?
E greu să spun de ce. Chiar nu știu. E pur și simplu un sentiment. Cultura, mersul pe bicicletă, modul în care oamenii își organizează viața, atât cea personală cât și cea profesională.
Cel mai ciudat lucru – a propos de viața personală și organizare – este faptul că olandezii își dau întâlniri pe care le programează cu săptămâni înainte. Ăsta a fost cel mai mare șoc cultural. Șocul agendei! Mi s-a părut foarte ciudat, însă m-am adaptat oarecum. L-am preluat, l-am asimilat.
Ce a fost greu?
Grea a fost partea administrativă. Adică, în 2007 România era deja în Uniunea Europeană, deci eram aici complet legal, însă nu puteam să lucrez. Românii și bulgarii încă nu aveau drept liber de muncă. Iar asta a fost foarte greu.
La început, mi-am deschis o afacere proprie. Nu pot să spun că funcționa foarte bine, însă producea ceva și îmi dădea mie un motiv sa fiu aici, cel puțin pe hârtie. Era singura metodă de a intra în câmpul muncii. În Țara Galilor lucrasem în domeniul voluntariatului, cu o formă de teatru social. Chestia asta am încercat să o fac și aici și a mers.
Am avut câteva proiecte cu sindicatele olandeze. Aveau un grup nou de migrant domestic workers – persoane care lucrau în domeniul domestic, făceau curățenie în case, însă nu aveau formele legale. Oameni din Filipine, Brazilia; din România mai puțin la acel moment. Sindicatele încercau să facă un grup de lucru care să reprezinte interesele acestor persoane, un fel de lobby. Forma asta de teatru era o formă de lucru, de a vedea care sunt problemele, de a le aduce la suprafață. Mi s-a părut extrem de interesant că un sindicat se ocupă de interesele unor oameni care nu sunt nici cetățeni ai acestei tari, nici membri de sindicat, nici nu plătesc.
Ai critici la adresa societății în care trăiești?
Sigur! Văd o schimbare enorma în viziunea lor față de străini, o schimbare în rău. Asta din perspectiva unei persoane care locuiește în Amsterdam, oraș care are 55% străini, adică oameni care vorbesc engleza sau doar olandeza de bază. Chiar și aici se simte o schimbare. E păcat! Mai ales în lumea de azi, care e din ce în ce mai deschisă, mai mobilă. Asta e critica pe care o am. Nu pot să înțeleg cum o țară, care întotdeauna a fost deschisa spre exterior – nu spre Germania și Franța, ci Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă – cu oameni care se plimbă tot timpul, să se închidă dintr-odată. Cred ca e temporar, însă schimbările pot avea efecte mai târziu. La Oscar la școală aproape toți copiii sunt bilingvi, din părinți unul olandez sau chiar ambii străini. Nu pot să îmi imaginez că această generație va fi închisă față de străini peste douăzeci de ani, însă nu pot spune cât de puternice vor fi efectele.
Cum te uiți la toți anii care au trecut de când ai venit?
Da, mă simt bine! În primul rând, cred ca am avut noroc. În fiecare moment de răscruce a apărut o oportunitate. În 2009, lucram la aceeași organizație cu un contract pe șase luni. O parte voluntar, o parte plătit. A fost așa, un amalgam. Am ajuns în 2009 și atunci am cerut prin IND (serviciul de imigrare) să îmi dea un permis de ședere pe baza diverselor motive: relație, muncă și afacerea proprie. Nu primeam nici un răspuns. Mi-am luat bilet spre România, dus-întors, însă cu întors peste doua luni, să văd ce se întâmplă în cele doua luni. Cu două zile înainte de plecare mi-a venit răspunsul afirmativ că am primit un permis de reședință, cu drept de muncă. Nu a mai fost nici o problema. Acesta e un exemplu de moment critic când am avut noroc. În România spunem că norocul ți-l faci singur. Nu o să fiu acum modest: am făcut tot posibilul.
Am urmat studiile unei facultăți aici, în Amsterdam, în domeniul asistenței sociale. Le-am terminat, mi-am luat o diplomă și lucrez în continuare la aceeași organizație. Între timp, vechea relație s-a destrămat, acum am o nouă parteneră de viață. Avem împreună doi copii.
Deci, dacă mă uit în urmă, mi-am construit viața aici. Aici e viața mea, aici e orașul meu, aici mă simt acasă.
Ce însemna succesul pentru tine înainte să pleci din România și ce înseamnă acum?
S-a tot schimbat (n.r: ideea de succes). Când am terminat liceul, nu aveam o idee foarte bună ce voiam să fac, drept pentru care am ales economia. Mă gândeam că din economie mi-aș găsi un job care sa îmi ofere avantaje financiare mai mult decât suficiente. La un moment dat, această idee s-a schimbat.
În anul doi de facultate, am început anumite proiecte și am văzut o altă față a lumii, mai puțin cunoscută. Am văzut persoane cu diverse probleme: emoționale, psihosociale. Succes aveam dacă puteam să schimb ceva din viața unor indivizi din pătura asta mare socială de 6-7 miliarde de oameni. Eu am crescut în zona Bucur-Obor, în București. În cercul meu erau doar persoane care aveau o situație bună, familială și materială.
Dintr-o dată, am început să mă gândesc altfel la cariera mea și la ceea ce pot face în viată. Ai succes în momentul în care poți să schimbi viața cuiva: asta gândeam la momentul respectiv. Acum, mi se pare un pic pueril. După aproape zece ani în domeniul social se mai rafinează chestia asta. Însă, ideea de succes nu s-a schimbat. În principiu, îmi place să ajut, în continuare, oamenii.
Succesul se leagă și de familie. Succesul este ca fiul și fiica mea să fie de succes, să aibă o situație suficient de bună ca să-și urmeze visurile. Succesul se leagă de relația pe care o am cu partenera mea. Sper sa avem o relație în continuare buna, cu toate hopurile inerente.
Te simți parte a comunității românești din Olanda?
Nu. Nu mă simt parte, nu cunosc o comunitate în Amsterdam, nu văd că exista o comunitate, nici nu m-am interesat dacă există sau nu. Am câțiva prieteni români, dar nu e o comunitate. Ne unesc și prieteni olandezi.
Pe de alta parte, nici nu mi-a lipsit. N-am simțit nevoia. Nu simt nevoia nici acum.
Ce sfaturi ai avea pentru cei care ar vrea să vină acum în Olanda?
Voi da sfaturi din perspectiva ocupației mele. Eu lucrez mult cu români care se află într-o situație dificilă în Amsterdam sau Olanda: nu au locuință, nu au asigurare medicală, nu au un grup de cunoștințe care să îi poată îndruma. De asta e nevoie. Dacă cineva vrea sa vină aici, să fie sigur de venituri, să aibă un contract de muncă, o locuință legală. Dacă astea sunt bifate, următorul pas este să își facă o asigurare medicală. Cum spuneam, pentru mine asta a fost greu: partea administrativă. Este o societate în care banii sunt importanți.
Se întâmplă foarte des ca oamenii sa vină aici pe o promisiune. Aproape niciodată acest sistem nu funcționează.
