Cum ai ajuns în Olanda?
Am simțit nevoia de a pleca din țară. Olanda nu a fost neapărat destinația preferată. Aș fi vrut Franța sau Belgia, undeva unde se vorbea limba franceză. M-am înscris pe Facebook în grupuri de români din Franța și din Belgia. Eu și soția mea eram foarte hotărâți să plecăm din țară, orice ar fi fost. Voiam un viitor mai bun pentru copiii noștri. Sistemul în care am trăit noi și în care intrau și copiii noștri era plafonat. Copilul meu a fost etichetat la școală „Tudor cel rău”, pentru că s-a întâmplat să zgârie un alt copil. Nu am vrut să îl urmărească această etichetă. Nu am vrut ca, de câte ori intram în benzinărie, eu cu păr mai lung și cu blugi, să fiu etichetat ca hoț; privirile mă căutau mereu să vadă dacă nu fur ceva. Sunt câteva motive care m-au făcut să hotărăsc plecarea.
Am plecat simplu, cu o mașină în care am pus lucrurile Elenei, soția mea, și culorile mele, fără nici un capital. Elena este manichiuristă – nail artist –, iar eu pictez. Așa că jumătate din mașină era plină de culorile Elenei, cealaltă jumătate de culorile mele.
Am fost sfătuit să mă înscriu și într-un grup de români din Olanda. Acolo am văzut un anunț în limba română, care solicita manichiuristă. Era clar că patroana era româncă, am contactat-o, ne-am înțeles și am plecat. Doar noi doi, copiii au rămas la început cu părinții mei, mergeau la grădinița din sat. Am venit pentru trei luni, să vedem cum este.
Cum a fost începutul?
A fost tare greu. Am ajuns undeva prin luna aprilie, era foarte frig, doamna care avea nevoie de manichiuristă ne-a oferit și un loc unde să stăm, o casă de vacanță. Se obișnuiește să ai așa ceva în Olanda, sunt niște case mici, ecologice. Nu am venit cu un contract ferm, care să ne ofere o oarece stabilitate, siguranța zilei de mâine. Dar am rămas aici.
Acum, eu și Elena suntem o echipă, dar la început ea a fost baza. Am trăit din ce reușea ea să câștige. Nu era mult, dar știam că situația se va schimba, că nu va dura o veșnicie și că, până la urmă, vom face ceea ce ne place, ceea ce iubim. Acesta ne-a fost țelul și am mers mai departe. După patru luni ne-am întors să luăm copiii, le-am făcut pașapoartele și am venit aici cu toții. De ce?
Eu am umblat foarte mult, ca artist am lucrat foarte mult timp ca portretist stradal, îmi câștigam vara veniturile din portrete stradale, caricaturi, așa că am umblat mult prin Europa, dar și în Casablanca, în Maroc, în Statele Unite ale Americii, etc. Sentimentul pe care mi l-a dat Amsterdamul a fost unul de siguranță, am simțit că va fi bine. Când auzi de Olanda, gândul te duce la Rembrandt, la Secolul de Aur al picturii, la mori de vânt și alte elemente turistice, dar când am ajuns aici și am simțit vibrația orașului, mi-am zis că este clar un oraș pentru artiști, un oraș civilizat. Auzeam des că în Amsterdam sunt drogați care dorm pe străzi, nu este nimic adevărat. Amsterdamul este un oraș foarte cochet și foarte îngrijit și vezi artă la tot pasul.
Avem trei copii care sunt foarte uniți, aspect care a făcut pentru ei tranziția mai ușoară. Pe de altă parte, imediat ce s-au acomodat cu sistemul educațional, David, băiatul cel mare, a venit acasă după o zi de școală și i-a spus Elenei: „Mami, aici copiii nu râd unii de alții când se schimbă pentru ora de sport”. Aceste reacții ale copiilor ne ajută să înțelegem cum este școala, dar și cum este societatea în Olanda.
Care au fost primele reușite după ce ați ajuns aici?
Sunt mai mult de doi ani de când am venit. Trebuie să spun că, la început, m-am speriat, când auzeam de la alți artiști că au reușit să se afirme abia după mai mult de cinci ani. Mi se păreau perioade foarte lungi, chiar și facultatea a fost mai scurtă, eu am studiat pedagogia artei. Dar am înțeles repede cum funcționează aici rețeaua de cunoștințe și pot spune că în doi ani am reușit să mă afirm ca artist. Elena are acum propria clientelă, copiii s-au adaptat foarte bine. A fost greu la început, dar adaptarea s-a făcut foarte repede.
În România eram artist tematic, făceam stânci artificiale, pictură murală, de toate făceam. Lucram la comandă. Când am ajuns aici, am mers foarte mult pe pictură murală, m-am promovat ca artist mural și prima pictură murală în Olanda tot la niște romani am realizat-o, după numai trei luni. Au urmat și altele, după care am avut prima mea expoziție personală, după numai zece luni. Acum am mai mult de trei expoziții personale, am participat și la o expoziție de grup foarte importantă, care a adunat peste 100 de artiști stradali din toată lumea.
Ca artist, te inspiră această țară?
Spuneam că am fost prin multe țări, foarte diferite, unde m-am simțit foarte bine, dar întotdeauna mă trăgea înapoi ața în România. Am vrut Franța, la început, pentru că așa credeam eu, că Franța este țara potrivită artiștilor. Am stat și în Barcelona, unde s-a născut băiatul nostru mijlociu, un loc potrivit dezvoltării culturale, dar din Amsterdam nu am simțit niciodată nevoia să plec. Dimpotrivă, când sunt în România, de-abia aștept să mă întorc în Amsterdam. Cred că este locul cel mai potrivit pentru mine.
Ce însemna succesul pentru tine înainte de a pleca din România și ce înseamnă acum?
Când ești în România, chiar dacă ai mai fost plecat pe ici pe colo, până la urmă te încadrezi în acel model: o casă, o mașină… Deși este tentant, nu am privit niciodată succesul în acest fel, dar nu pot să spun că nu am fost influențat. Așa am ajuns aici, influențat de acel model de succes românesc. Sigur că e important să ai un acoperiș deasupra capului, să ai cuibul tău, dar toată lumea are așa ceva. Aici succesul vine din altă parte. Poți să spui că nu ai trăit degeaba atunci când ai reușit să faci ceva pentru tine și pentru alții.
Eu am copii [elevi, n.r.] pe care îi învăț să deseneze, să picteze, și optimismul meu le este exemplu. Unul dintre copii chiar m-a întrebat „Ștefan, tu ești optimist?”. „Da, dar de ce mă întrebi?” „Pentru că eu sunt foarte pesimist”, mi-a răspuns copilul. Cu ajutorul unui desen l-am ajutat să treacă peste această stare, care nu se justifica în cazul lui.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Simt că fac parte din această comunitate. Trebuie să spun că nu vorbim de o comunitate mare, cum sunt cele din Spania și Italia. În Olanda, comunitatea este mai mică, dar cei care vin aici sunt peste clasa de mijloc, mă refer la studii și la activitățile în care sunt implicați.
Simt că își doresc ceva pentru copiii lor, nu își înscriu copiii la cursurile mele doar pentru că așa e moda. Simt că părinții chiar investesc în copiii lor. La atelier lucrez numai cu copii de origine română, pentru că vocabularul meu tehnic este în limba română și mă exprim mult mai ușor, dar acum am mai multe cereri și probabil o să încep și clase în engleză.
Ce ai învățat aici, în Olanda?
Am învățat să fiu tolerant și să am alte obiective. Dacă în România urmăream doar starea de bine a familiei și să fiu un artist bun, aici vreau să devin un om complex, vreau să comunic mai mult cu natura – culmea, pentru că în România avem foarte multă natură, dar care nu ni se dă. Sunt fericit aici, Olanda este umană.
Ce sfat ai avea pentru un român care vrea să vină acum în Olanda?
Nu pot să am un sfat. Cei mai mulți vin cu contracte ferme, nu cum am venit noi. Cazul nostru este mai aparte. Nu poți să pleci așa de nebun, trebuie să cunoști o meserie care să iți aducă profit, să îți poți plăti chiria și coșul zilnic. Aici nu se doarme sub pod sau în parcuri, nimeni nu îți închiriază fără un contract de muncă, să arăți că poți plăti acea chirie.
Un interviu de Claudia Marcu și Alexandru Iosup, revizuit de Mihaela Niță și Alexandru Iosup
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
fotografii din arhiva personală, editate de Alexandru Matei
