Cum ați ajuns în Olanda?
Intenția mea nu a fost să ajung neapărat în Olanda, ci undeva unde să mi se dea mai multă atenție ca profesor de muzică, să dau lecții într-oșcoală unde elevii să fie interesați și să îmi pot exersa meseria de instrumentist contrabasist. În România, înainte de 1989, nu prea se mai punea accent pe instrumentiști de valoare. Atunci trebuia să fii în primul rând membru de partid, ascultător la securitate sau ‘ciripitor’, dacă vreți. Erai continuu controlat, supravegheat.
Nu mai puteam să mai suport acel sistem, de aceea am plecat din România, dar nu în special cu gândul la Olanda. Am vrut undeva în vestul Europei. S-a întâmplat să ajung în Olanda, pentru că aici era un festival de folclor organizat de o cântăreață foarte cunoscută a acelor vremuri, Thérèse Steinmetz. Thérèse a câștigat Cerbul de Aur, în 1970. Atunci am văzut-o la televizor (aveam 13 ani) și mi-a plăcut foarte mult cum a cântat, acompaniată de Orchestra Radiodifuziunii, condusă de maestrul Sile Dinicu. Îmi amintesc, când i s-a luat interviu după ce a câștigat premiul cel mare, a fost întrebată, printre altele, ‘ce vă place cel mai mult în România’. Și răspunsul a fost: în primul rând îmi place foarte mult mâncarea, apoi ospitalitatea și în al treilea rând și cel mai important îmi place muzica populară românească. Eu cânt toate genurile de muzica, dar muzica românească m-a fermecat. Atunci a spus că vrea să organizeze în Olanda un festival de folclor. Urmărind acel interviu mi-am spus ‘oh, ce mult aș vrea să particip la un astfel de festival!’.
Anii au trecut, am făcut școala de muzică în București, am fost angajat la Ansamblul Ciocârlia, am colaborat la radio, la operă, la operetă. În 1979 cântam în orchestra domnului Benone Damian, un mare violonist, un mare șef de orchestră, un foarte bun pedagog. Când Benone Damian m-a luat în orchestra lui și mi-a spus că mergem la un festival în Olanda organizat de Thérèse Steimetz, mi-am făcut cruce. Iată că mai au loc și minuni, nu-i așa? Și am ajuns aici și am întâlnit-o pe această doamnă. Atunci nu vorbeam limba olandeză și așa, cu greu, în franceză, am felicitat-o pentru premiul luat la Brașov și i-am spus povestea mea, care i-a plăcut foarte mult. De atunci am rămas prieteni. Thérèse are acum peste 80 de ani și încă mai cântă cu noi, cu Ansamblul Mihai Scarlat.
Am cântat atunci (n.r., în 1979-1980) la Scheveningen, în cadrul festivalului „Nacht van de Balkans” (Noapte din Balcani), unde au fost invitate douăzeci de orchestre. Noi am fost foarte apreciați și am luat premiul întâi. Ni s-a oferit atât de mult de lucru în Olanda, că am continuat să venim cu contracte în fiecare an până în 1989. Am fost cinci, care timp de zece ani am avut o activitate muzicală foarte intensă în toată Olanda:Nicolae Pârvu, Vasile Luca, Nelu Fieraru, Nicolae Turcitu și cu mine.
Înainte cu câteva luni de revoluția din România, în 1989, am hotărât să rămânem definitiv în Olanda.
Cum a fost acel început?
A fost foarte greu. Eram foarte derutat. În cei zece ani am fost foarte bine primiți în Olanda, însă lumea știa de fiecare dată că urma să ne întoarcem în România. Când am rămas aici, situația s-a schimbat puțin, dar am avut și noroc. La școala de muzică unde și acum sunt profesor am avut un director foarte bun. Cu toate că nu aveam studiile terminate, mi-a oferit un post de profesor, cu condiția să îmi termin studiile aici, în Olanda. Așa am putut să rămân, să evoluez, am avut de-a lungul timpului foarte mulți elevi și cu mulți încă sunt în relații foarte bune.
Sigur că la început limba a jucat un rol, limba olandeză este foarte grea, dar am învățat-o. De mare ajutor mi-a fost soția mea. Românește nu prea mai vorbeam, decât cu colegii mei cu care rămăsesem în Olanda. A fost o perioadă când am continuat să lucrăm foarte bine împreună, dar la un moment dat interesul pentru muzica românească a început să scadă. E ca în modă, apar alte curente. Atunci a trebuit să mă axez mai mult pe muzica clasică.
Ați avut vreun șoc cultural?
Mentalitatea olandeză este foarte diferită de a noastră. La noi, muzica și dansul fac parte din atmosfera zilnică, din educație și din tradiție. Am avut un șoc enorm când am fost invitat la niște prieteni foarte buni, la o zi aniversară. Sigur că m-am pregătit, mai ales că domnul respectiv era și muzicant. Mi-am luat cu mine instrumentul, și doar nu e ușor să pleci cu contrabasul la subraț. Eu eram obișnuit cu petrecerile românești și am ajuns acolo, unde ni s-au servit o felie de tort cu ceai sau cafea, și am văzut că încep să vorbească doi câte doi despre politică, despre religie, despre vreme … și după aceea și-au luat rămas bun și pleacă… și vin alții și tot așa … totul în decurs de vreo oră sau două … sărbătoritul mulțumește și lumea pleacă acasă. Mi s-a părut ca o adunare la biserica adventistă. Și am întrebat unde e muzica?, unde e dansul?, unde sunt sarmalele?, unde-i vinul? Poate e mult spus șoc, dar a fost o surpriză destul de neplăcută.
Cum va uitați la toți acești ani care au trecut?
Mă uit cu oarece nostalgie, cu un oarece regret că n-am făcut mai mult, că n-am avut mai mult spirit de inițiativă. Aș fi vrut să fac mult mai mult ca să schimb cumva nivelul cultural al acestui popor, și mă refer aici la a educa mai mult publicul olandez să asculte muzica noastră din estul Europei. Mulți, când aud cuvântul ‘folclor’, se gândesc imediat la ceva care semănă cu dansurile lor de la țară, care semănă cu niște jocuri pentru copii. Dacă îi conving (cu greu) să ajungă la un concert de-al nostru (n.r., al Ansamblului Mihai Scarlat), atunci își dau seama că folclorul este o bogăție imensă, este un univers în sine. Aici am păreri de rău, că nu am știut cum să fac mai cunoscută muzica noastră.
Dar totuși, ați reușit să formați o orchestră numai cu instrumentiști olandezi, care interpretează muzică românească. Când a apărut Ansamblul Mihai Scarlat?
Orchestra a apărut în 2005, când am simțit că celelalte orchestre românești încep să apună. A fost o perioadă când Andrei și Gregor Șerban erau aici foarte cunoscuți, foarte apreciați, eu i-am găsit aici. A fost apoi orchestra maestrului Nicolae Pârvu, cu care am colaborat și eu. Și după ce maestrul a ieșit la pensie, m-am gândit că cineva trebuie să ducă mai departe ce au început alții. Ușor, ușor, am stârnit curiozitatea colegilor din orchestra unde lucram și așa am ajuns să formez o orchestră cu treizeci și cinci de instrumentiști. Dar vreau să ajung la cincizeci. Suntem doar trei români (eu, Ion Micu și Vasile Luca), restul sunt olandezi.
Cum ați reușit să îi faceți să iubească muzica românească?
Atât de mult le-am vorbit despre muzică, despre folclor, despre dans, despre portul popular, despre religie, despre pictura icoanelor, despre încondeiatul ouălor, despre tot ce avem, până când i-am convins să meargă cu mine să vadă România. Era important să vadă că este adevărat ce le-am spus. I-am dus să vadă în primul rând mânăstirile din Moldova. Am adus fanfarele din jurul Iașiului (Zece Prăjini, Ciocârlia și altele), ca să le asculte. Am fost apoi în sudul țării, am organizat și acolo concerte și festivități cu dansuri populare, cu formații de amatori sau profesioniste. Am organizat întâlniri cu primarii unor sate, am vrut să stea la o masa românească, să gătească țărăncile noastre ca la noi, mămăligă, sarmale …și așa i-am cucerit! Când au văzut atâta bogăție, cum își deschid românii nu numai casa, dar și inima, mi-au rămas prieteni pe viată, dar cred că și în viața care va urma.
Acum au toți costume românești, unii și le-au cumpărat singuri, pentru alții am cumpărat eu. Și unii au adevărate colecții de costume populare românești, cum sunt Astrid si Marlies. De câte ori au fost în România cu mine și-au cumpărat costume din Moldova, din Maramureș, din Muntenia, acum au din fiecare zonă.
Cum vă simțiți acum în Olanda?
Olanda este a doua casă, dar nu pot să spun că mă simt mai bine ca acasă. În sufletul meu, Olanda nu va lua niciodată locul României. Am acolo o casă modestă, la țară, unde mă retrag din când în când pentru a îmi încărca bateriile, emoțional.
La meciurile de fotbal dintre România și Olanda, când sunt întrebat cu cine țin, nu știu ce să răspund, dar știu că mă simt foarte bine în România. Mă simt bine când sunt acolo, când țăranii vin la mine și îmi spun ce probleme au, seara la grătar, când stau de vorbă cu bătrânii, toate acestea îmi lipsesc foarte mult aici. După ce îmi încarc bateriile, mă întorc în Olanda, la munca mea de aici.
În Olanda, îmi place foarte mult punctualitatea, ceea ce la noi lipsește. De curând, fiica mea s-a măritat, nunta era la Curtea de Argeș. Invitația era pentru ora 19, la restaurant. La ora 19 eram doar eu, mireasa cu ginerică, și nașii. Invitații au venit după vreo două ore. Și mi s-a spus că e normal… eu așa ceva nu mai pot să înțeleg.
Ce mai îmi place la olandezi este onestitatea lor.
Ce însemna succesul pentru dumneavoastră înainte de a pleca din România și ce înseamnă acum?
Succesul e un lucru de care toți artiștii au nevoie. De fapt, toți tindem către succes. Acesta depinde foarte mult de anumite împrejurări. Pentru a-ți asigura succesul ai nevoie de câteva elemente suplimentare (n.r., pe lângă talent): în primul rând să ai pe lângă tine persoane cu care să poți comunica la nivelul și la valoarea ta, apoi să îți creezi atmosfera în care să îți desfășori activitatea și să îți transmiți mesajul unui public dispus să îl înțeleagă. Dacă ai reușit să coordonezi aceste elemente, atunci ajungi și la succesul pe care ți-l dorești. Mie mi s-a întâmplat de câteva ori în viață, când am cântat cu orchestra mea sau am avut un recital împreună cu soția mea. Am simțit niște fiori, un fel de electricitate interioară, pe care am reușit să o transmit publicului. Am reușit să fac publicul fericit, cu alte cuvinte, mesajul meu a avut un impact.
Este orchestra cea mai mare realizare de când sunteți aici?
Faptul că am reușit să fac parte dintr-o orchestră simfonică de aici, că am putut să dau lecții de muzică, dar și că mi-am făcut prieteni, că am putut să câștig un loc în această societate severă, toate acestea sunt realizări. Dar proiectul de suflet este orchestra mea!
Cum vă poziționați față de comunitatea românească din Olanda?
Nu știu ce să răspund, pentru că nu știu dacă există o asemenea comunitate. Dacă as ști că există, m-aș înscrie cu mare plăcere. Dar așa ceva nu există. Contactul meu cu ambasada este foarte rar sau foarte penibil (nr. pina in 2016 cind s-a schimbat ambasadorul). Mi se dă peste nas de multe ori într-un mod grosolan. La biserică, unde se întâlnesc românii foarte des, la Schiedam, de la început nu te simți bine-venit. Românilor le-a rămas din timpul comuniștilor această lipsă de încredere unul în altul, există mereu suspiciuni. Comunitatea românească? Unde? Poate așa, să ne întâlnim câțiva să stăm de vorbă, dar nu simt că există o comunitate unită. Încă nu am acest sentiment.
Ce sfat ați avea pentru un român care ar vrea acum să vină în Olanda?
Cred că acum timpurile sunt mai dificile, față de perioada când am venit noi aici. Noi am venit ca refugiați politici și atenția care ni s-a acordat a fost foarte mare. Și am fost foarte repede acceptați, pentru că eram muzicieni și publicul ne vedea des. Acum este mult mai greu: granițele sunt deschise, sunt foarte mulți care vin aici din toate părțile lumii, nu numai din est, concurența este foarte mare în orice domeniu. Și totuși, dacă vin aici, să nu își facă iluzii, sa nu creadă, cum încă mai cred unii în România, că aici totul li se cuvine. Este o naivitate. Singura diferență este că aici este mai multă libertate în a gândi, în a te exprima, dar și în a întreprinde ceva. Dacă ești sigur pe tine și îți cunoști nivelul, atunci reușești, dar cu greu. Cu mult mai greu decât acum 30 de ani.
Interviu realizat de Claudia Marcu, editat împreună cu Alexandru Iosup
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
fotografii din arhiva personala – Rob de Roos, editate de Alexandru Matei
