Cum ați ajuns în Olanda?
În 1990 eram student și atunci au apărut la noi la facultate, la Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj, burse pentru un curs de imunologie la Amsterdam. Împreună cu colegii care voiau să vină și ei la respectivul curs de imunologie, am dat un fel de concurs-examen pentru acele burse. Eu am luat una dintre cele două burse, o colegă pe cealaltă, și împreună am plecat la Amsterdam. A fost primul contact cu Olanda, chiar cu exteriorul țării, pentru că până în acel moment nu mai ieșisem din țară.
Când am ajuns aici, l-am întâlnit pe șeful departamentului de medicină internă de la Universitatea Radboud din Nijmegen și am discutat cu el. Mie mi-a plăcut foarte mult ce făcea el și l-am întrebat dacă aș putea veni ca student anul următor, ca să fac un stagiu de cercetare la el în departament. În următoarele luni el a aranjat, într-adevăr, o mică bursă cu care am putut veni în Olanda. Și pentru că totul a mers bine în primul an, am mai venit încă doi ani ca student, de fiecare dată în vacanța de vară. Veneam și făceam câte un stagiu de cercetare la el în laborator. Una peste alta, când am terminat facultatea, deja ne cunoșteam, practic, de trei ani, lucrasem împreună.
În departament era liberă o poziție de doctorand și m-a întrebat dacă vreau să vin să-mi fac doctoratul. Așa am ajuns să fac și doctoratul. Un an mai târziu a terminat și soția mea facultatea, a luat și ea o poziție de doctorand aici. În ultimii doi ani ei ne-au spus: „Totul merge foarte, dacă vreți, puteți rămâne să faceți și specializarea, numai că trebuie să învățați neerlandeză”. Nu a fost o problemă, am învățat limba și după aceea am început și specializarea, care aici durează șase ani pentru medicina internă. Deci una peste alta, doctoratul cu specializarea clinică, s-au scurs zece ani. Între timp se nasc copiii, copiii merg la grădiniță, după aia la școală și după aia e foarte greu să te mai muți.
Cum au fost toți acești ani?
La început au fost două perioade de adaptare. Prima a fost când am venit și am început să lucrăm în cercetare. Nu pot să spun că a fost foarte grea, pentru că ceea ce făceam ni se părea foarte interesant. Era foarte frumos, eram și tineri, n-aveam prea multe obligații. Am stat într-o cameră, iar mai târziu într-un mic studio, deci n-aveam nevoie de prea multe lucruri. Cu alte cuvinte, începutul a fost relativ ușor. Și, bineînțeles, era un alt nivel la care se făcea în special cercetarea, nu atât partea clinică – care mie mi s-a părut că era destul de bine făcută și în România –, ci mai ales partea de cercetare unde n-aveam nici un fel de experiență și acolo a trebuit să învățăm foarte mult.
A doua perioadă de adaptare a venit când am început să ne facem specializarea, când a trebuit să învățăm limba, care totuși îți cere un anumit grad de efort. Trebuie să vorbești limba foarte bine, pentru că trebuie să înțelegi toate nuanțele pe care ți le explică un pacient. În plus, responsabilitatea e mult mai mare, nu mai faci doar un experiment în laborator, pe care îl mai faci o dată, dacă nu iese. Cu pacienții trebuie să fii foarte atent, este un sistem diferit, este și o cultură diferită la pacienți. Chiar și pentru colegii olandezi este destul de greu începutul unei specializări clinice.
Între timp s-au născut copiii, aveau și ei nevoie de atenție. Noi ne făceam specializarea clinică, n-am avut familie din România care să ne ajute – atunci pot să spun că vreo doi-trei ani a fost interesant.
Ați menționat diferența de cultură în abordarea pacienților. Puteți să dați un exemplu?
Probabil că s-a mai schimbat situația în România, dar când am plecat noi, în 1994, medicul deținea controlul relației dintre medic și pacient, în sensul că medicul spunea ce trebuie făcut și pacientul nu zicea nimic. De multe ori, asta ducea, totuși, și la o comunicare unidirecțională: medicii spuneau ce trebuie făcut, fără să își ia timp să asculte pacientul, să afle ce gândește, ce dorește, ce simte pacientul.
Aici, relația dintre doctor și pacient este una de egalitate. Medicul spune care sunt opțiunile, pacientul spune și el dacă e bine sau nu, poate să aleagă, poate să întrebe de ce să facem așa și nu altfel.
Ar fi bine să se ajungă și în România la o relație mai egală între pacient și doctor. Ar fi mai bine pentru pacient, dar este, zic eu, mai bine și pentru medic, pentru că noi putem să le dăm niște sfaturi pacienților, dar, în ultimă instanță, pentru a trata o boală, ai nevoie de o echipă formată din pacient și medic, și amândoi trebuie să tragă în aceiași direcție.
Cum vă simțiți în societatea olandeză?
Ne simțim foarte bine, că altfel n-am fi rămas atât de mulți ani. Societatea este foarte orizontală (bazată pe colaborare și egalitate, nu pe ierarhii, n.r), ceea ce este foarte bine. Este o țară foarte bine organizată. Birocrația există, dar este mult mai redusă față de cea din alte țări. Noi am călătorit și în Statele Unite, am văzut cum este și în Germania, și mi se pare că în Olanda este mai puțină birocrație decât în alte părți. Sigur că vorbim de o țară nordică și, din anumite puncte de vedere, relațiile de familie, între rude și așa mai departe, nu sunt ca în România, nu sunt atât de apropiate.
Ce nu vă place în Olanda?
Vremea. Dar nu prea are nimeni ce să facă. Dar vremea e așa, numai pe jumătate glumă. Climatul are un impact puternic asupra ta, asupra felului în care te simți, cum ești în timpul zilei și așa mai departe. Este un aspect important, mult mai important decât aș fi crezut înainte.
Spuneți-mi câte ceva despre proiectul de cercetare la care lucrați și care a câștigat premiul Spinoza, cel mai prestigios premiu care se acordă în Olanda pentru cercetare – 2,5 milioane de euro –, bani care vor fi folosiți pentru continuarea cercetării.
Avem multe proiecte de cercetare, dar proiectul principal este de a găsi niște modalități noi de tratament al infecțiilor severe și, în același timp, de a îmbunătăți răspunsul la vaccinare.
Noi – echipa noastră – am descris pentru prima dată niște proprietăți noi ale celulelor albe, leucocitele. Și vrem să schimbăm în bine funcția acestor celule, a acestor leucocite, pentru a întări sistemul imunitar în lupta contra infecțiilor. Rezultatul ar fi îmbunătățirea vaccinurilor, dar în același timp sperăm și în niște tratamente de imunoterapie care să se adauge la antibiotice în timpul infecțiilor severe.
Știu că sunteți implicat și într-un proiect pentru înființarea la Cluj a unui centru de excelență pentru cercetare în medicină.
De mai mulți ani avem colaborări foarte strânse cu două universități din România: cu UMF din Cluj și cu Universitatea de Medicină din Craiova. Cu ambele derulăm proiecte comune, inclusiv proiecte europene. Mă refer la colaborări între aceste universități și Universitatea din Bonn și Universitatea Radboud din Olanda.În prezent, încercăm să obținem finanțare de la Comunitatea Europeană pentru un institut de imunologie în Cluj. Sunt două trepte în acest proces. Noi am trecut de primul stagiu, adică am fost selectați – împreună cu alte 29 de proiecte – din două sute de proiecte. Acum suntem în stadiul studiilor de fezabilitate. Urmează din nou depunerea de proiecte și, în final, vor fi alese pentru finanțare probabil șase-șapte dintre aceste proiecte. Așteptăm un răspuns în 2019, în luna mai.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră succesul?
Cred că, în general, vorbim de succes pe plan profesional și succes pe plan personal. Ca să fii un om de succes, practic, îți cam trebuie ambele: pe plan personal să ai o familie frumoasă, să vezi că totul merge bine cu copiii, practic, pentru că dacă nu merge bine, eu, cel puțin, nu pot să funcționez bine profesional. Partea personală ajută foarte mult succesul profesional. Acest succes profesional înseamnă să faci ceva util, adică să nu treci prin viață ca și cum n-ai fi fost. Dacă ești medic, să faci oamenii bine, cât poți de mulți și cât poți de bine. Dacă faci cercetare, să încerci să descoperi niște lucruri care să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru și, înțelegând, să găsim și noi metode de a îmbunătăți, în cazul nostru, cum să tratăm pacienții. Cam asta este.
Cum vă poziționați față de comunitatea de români din Olanda?
Timpul e atât de limitat și sunt atât de multe de făcut, încât nu apuc să interacționez atât de mult pe cât aș vrea. Cunoaștem mulți români, ne întâlnim cât putem de des, dar timpul este un factor important.
Vă e dor de ceva din România?
Îmi e dor din când în când de Cluj și mi-e dor de părinți și de familie, dar așa încorsetat nu mă simt. Dacă vreau, mă urc în avion la Eindhoven și în cinci ore sunt acasă – cinci ore calculând și cât durează să merg până la Eindhoven, și cât zboară avionul, și cât trebuie să aștept acolo, așa că, fie vorba între noi, e foarte ușor de ajuns acasă. Distanțele sunt foarte mici. Merg în România de cel puțin cinci ori pe an.
Ce sfat ați avea pentru un român care ar vrea să plece acum din România și să se mute în Olanda?
Să se gândească foarte bine de ce vrea să vină în Olanda. Dacă, de exemplu, ți se oferă o slujbă foarte bună și, din punct de vedere profesional, poți să înaintezi în carieră, mi se pare un motiv foarte bun. Cred că trebuie să ai un plan foarte clar. Dacă zici numai „Merg în Olanda, pentru că în Olanda e mai bine.”, nu mi se pare cea mai bună idee, fiindcă poți să sfârșești mai rău decât în România.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
