Ce v-a adus în Olanda?
Loredana: Inițial, nu am plecat cu gândul de a veni în Olanda. Am vrut să ajungem undeva unde să ne putem face un viitor. Îmi amintesc, eram în agenție la Eurolines și nu ne puteam hotărî încotro să o luăm, să cumpăram bilete pentru Olanda sau Elveția. Se întâmpla în toamna lui 2004. De ce aceste două țări? Pentru că nu erau așa de mulți români ca în Spania, Italia. Voiam altceva.
Marius: Aveam un loc de muncă mulțumitor în România, dar ne-am zis că vrem să facem altceva, eram încă tineri, ne uitam ca la o aventură: dacă reușim, bine, dacă nu, ne întoarcem la mama și la tata, unde e cald și bine. Doamna de la Eurolines ne-a întrebat: „V-ați hotărât unde vreți să plecați?”. Până la urmă am ales Amsterdam, poate și pentru că știam că toată lumea vorbește engleza și eu mă descurcam bine în engleză.
Cum a fost începutul?
Loredana: Când am ajuns în Amsterdam am fost puțin șocați, pentru că numai când am coborât din autocar am realizat că nu știam, de fapt, nimic despre oraș, că nu știam unde să mergem, nu aveam nici un hotel în minte, nu știam nimic. După o aventură de o noapte am găsit un hostel [pensiune, n.r.] unde să dormim. A doua zi, ne-am trezit că nu știam încotro să o apucăm.
Marius: Era duminică dimineața, totul era închis, ne-am urcat în primul tramvai care ne-a ieșit în cale și am mers până la capăt. Cred ca era tramvaiul 5, spre Amstelveen. Am ajuns la capăt, vatmanul ne-a întrebat ce voiam să facem, dacă voiam sa ne întoarcem. Am zis „nu”, dar când am văzut că totul era închis, am hotărât să luam din nou tramvaiul spre Amsterdam.
Îmi amintesc că i-am spus Loredanei: „Oare care este cuvântul în engleză pentru «sat»? Dacă mi-aș aminti, aș cumpăra o hartă cu satele din jurul Amsterdamului și să mergem pe acolo să căutam ceva de lucru.” Loredana și-a amintit atunci că în franceză este village și a venit imediat varianta în engleză. Am cumpărat o hartă, ne-am dus la gara centrală la biroul de informații și am spus că vrem să ajungem în Volendam. Cel de la informații a încercat să ne spună că, fiind duminică, totul e închis și că e mai bine să mergem în altă parte. Noi nu și nu, că acolo vrem să mergem. Și așa am ajuns în Volendam. Desigur, totul închis. Am văzut un bătrânel într-o grădină, am intrat în vorbă cu el și i-am spus că noi căutam de lucru. Bătrânul nu ne-a descurajat, dar a zis să așteptăm să își întrebe nevasta. Și vine și doamna, aveau amândoi peste 70 de ani. „Ah”, zice doamna, „aici nu găsiți de lucru”. Le-am spus că noi căutam ceva de lucru poate la vreo fermă (făcusem ceva cercetare pe internet). Femeia ne-a îndreptat spre un alt sat, în Broek in Waterland, că acolo mai sunt ceva ferme și poate găsim ceva acolo.
Ne-am urcat în autobuz și am plecat spre Broek in Waterland. Am coborât la prima stație și am luat-o către ferme. Parcă de nicăieri ne-a ieșit în cale o femeie pe bicicletă; avea un bebeluș pe roata din spate. Am intrat în vorbă cu ea, i-am spus și ei ce căutam și ea ne-a atras atenția că cei care ajung ilegal în alte țări pot sfârși foarte rău, că sunt omorâți, dispar, etc. Dar întrebarea ei, care pe noi ne-a șocat, a fost: „Credeți în Dumnezeu?”.
Loredana: Culmea este că în acele trei zile, de când ajunsesem în Olanda, mergeam zilnic la o biserică catolică de pe Kalverstraat și ne rugam la Sfântul Anton să ne ajute să ne găsim de lucru, să câștigăm suficient cât să ne putem plăti o chirie, să avem ce mânca și să fim fericiți aici.
Marius: Și sigur că doamnei i-am răspuns imediat că „da, credem în Dumnezeu”. Atunci ea ne-a spus că nu vom găsi nimic de lucru în acel sat, dar că ea cunoaște pe cineva în Monnickendam, o persoană care are un hotel și face angajări legale. Și ne-a trimis la acest domn.
Am ajuns la hotel în Monnickendam, am intrat și am întrebat de domnul Maart, care nu era acolo. Doamna de la recepție ne-a sfătuit să lăsăm numărul de telefon, cu promisiunea că ne va suna domnul. Ne-am întors în Amsterdam și am așteptat vreo două zile. Nu ne-a sunat nimeni. Și atunci Loredana a spus: „Hai să mergem din nou acolo, că nu ne va suna nimeni niciodată”. Și iar în autobuz, de data aceasta direct spre Monnickendam. Aceeași femeie la recepție, care ne-a spus că Maart tocmai plecase la ferma unde se confecționau tot felul de suveniruri.
Ne-am dus la fermă. Nu știam cum arată Maart, dar venind din România, aveam o idee că patronul de hotel trebuie sa fie în sacou, la patru ace. Și vedem un bărbat care făcea saboți de lemn, îi pregătea pentru vânzare. I-am spus că îl căutam pe Maart. Răspunsul a venit scurt: „Eu sunt Maart”. Și i-am spus toată povestea, de unde venim, ce căutam, cine ne-a trimis. Următoarea întrebare a fost: „Sunteți în vacanță sau vreți să munciți?”. „Vrem să muncim”, i-am spus noi. Și-a sunat partenera – ei mai au încă un hotel cam la 20 de km de Monnickendam –, și cam asta a fost. Ne-a ajutat să ne și mutăm lucrurile de la hostel-ul din Amsterdam, ca să fim mai aproape de locul de muncă. Nu l-am întrebat cât ne va plăti și nici unde o să stăm, cumva am avut totală încredere în el.
Loredana: Când am ajuns în hotelul din Monnickendam cu toate bagajele, de bucurie că am primit o cameră și că aveam de lucru, am început să plângem de bucurie. Și de atunci lucrăm tot la ei, suntem foarte apreciați, noi suntem fericiți și mulțumiți de ceea ce ni se oferă, de atunci am evoluat continuu.
Am avut o perioadă de întrerupere de doi ani. În 2008, după nuntă, am rămas acasă, strânsesem ceva bani și ne-am gândit că poate e mai bine să rămânem acasă, am încercat să ne deschidem o afacere, un fast-food. Patronii noștri, care ne-au devenit și nași, ne-au spus că ne putem întoarce oricând, că suntem bine-veniți. Între timp s-au îndrăgostit de România, unde își petrec des vacanțele. Dar, ca să mă întorc la noi, ne-am deschis un fast-food în Timișoara, dar după doi ani am pierdut tot ce acumulasem în Olanda în trei ani, plus alte credite făcute pentru a deschide acea afacere. Foarte repede ne-am trezit într-o groapă din care simțeam că nu mai putem ieși. Și ne-am întors în Olanda.
Cum vă uitați la toți acești ani?
Loredana: În primii ani în Olanda, până în 2008, când am avut nunta, ca orice român plecat de acasă, voiam să strângem bani și să ne întoarcem acasă, să ne facem o casă, să avem o familie. După eșecul din 2008-2010, toate ne-au mers, toate ni s-au așezat exact așa cum ne-am dorit. Am început să simțim că aici este pentru noi acum acasă, că aici avem mai multă liniște.
Cum vă simțiți în societatea în care trăiți?
Marius: Ne simțim foarte bine. Înainte, când aveam concediu, preferam să fugim în România, trei zile, o săptămână, nu conta. Acum, am ajuns în situația în care preferăm să îi aducem pe părinții noștri aici, să le arătam atât de multe locuri frumoase, iar noi să mergem să vedem alte locuri. Nu mai suntem atrași de România. Acum acasă este aici.
Loredana: Am învățat să gândim ca ei, ca olandezii. Adică, nu este foarte important să ai lucruri materiale, este mult mai important să fii tu însuți, sa fii liniștit, să te înțelegi bine cu partenerul de viață, cu cei cu care lucrezi, decât să alergi după lucruri materiale…
Marius: …care oricum vin de la sine. Atunci când ai această liniște, lucrurile se așază și ai tot ce îți trebuie.
Un răspuns care face trecerea la următoarea întrebare: ce înseamnă pentru voi ideea de succes?
Marius: Pentru mine este foarte simplu: am venit aici cu gândul de a aduna bani și de a ne întoarce în România, să ne facem o casă și, dacă se poate, nu numai pentru noi, dar pentru toată familia, o mașină foarte mare și foarte scumpă, să avem și o afacere… cam așa suna pentru noi succesul. După ce ne-am convins că, de fapt, nu acesta este succesul, acum am ajuns să ne bucuram de orice. De o zi în Amsterdam, de exemplu, când avem liber, pur și simplu să ne plimbăm. Sau de un concediu oriunde vrem noi. Sunt lucruri care par mărunte, dar care îți oferă liniște și e de ajuns. Pentru noi e important și că ne-am integrat foarte bine în societatea olandeză. Acesta este acum succesul.
Ce vă place în această societate?
Loredana: Mie îmi place că sunt oameni liberi în a gândi, în a spune ce gândesc. Am învățat și noi de la ei această libertate.
Marius: Libertatea de exprimare, pur și simplu ești liber din toate punctele de vedere, nu ești îngrădit. În România sistemul este cunoscut, o mai ia în stânga, o mai ia în dreapta, aici totul este clar, ca o linie dreaptă, iar dacă toată lumea urmează acea linie, nu are cum să nu reușească. Nu ai cum să nu te simți împlinit, să nu te simți în largul tău.
Loredana: Este o societate în care am vrea să ne creștem copiii. M-as simți mai în siguranță și mai împlinită ca părinte să cresc un copil în Olanda decât în România. Nu cunosc foarte bine modul în care sunt educați copiii, dar am observat colegele de la serviciu, le-am ascultat poveștile, despre ce și cum învață la grădiniță, la școală etc. Copiii par aici mult mai liberi, se bucură mai mult timp de copilărie. Nu sunt îndopați cu materie sau împinși să facă facultăți și după aceea să nu-și găsească un loc de muncă. Aici copiii sunt liberi să își aleagă drumul.
Care este cea mai mare realizare a voastră de când sunteți aici?
Loredana: Faptul că suntem aici este cea mai mare realizare.
Marius: Da, cu siguranță, pentru că, prin noi, au reușit și ai noștri. I-am ajutat și pe alții să vină aici și să-și găsească un drum. Mama Loredanei lucra în Italia, unde am fi putut să mergem și noi, dar nu am vrut. Acum e în Olanda, unde are un loc de muncă stabil și este foarte fericită.
Cum vă poziționați față de comunitatea de români din Olanda?
Loredana: Până la momentul „Colectiv” din București, eveniment foarte tragic, de altfel, nu prea am avut contact cu românii din Olanda. Chiar îi evitam, pentru că am avut două experiențe foarte neplăcute, care ne-au dezamăgit. În plus, în zona în care suntem noi, nu locuiesc prea mulți români.
Marius: Dacă vă aduceți aminte, câțiva răniți de la Colectiv au fost aduși la spitalele din Olanda. Cătălina [Negru, n.r.] a postat atunci pe Facebook un anunț prin care cerea ajutorul românilor din zonele spitalelor, de exemplu Beverwijk. Așa am ajuns să intram în contact, ne-am oferit să ajutam cu catering pentru rudele celor internați.
Loredana: Ei bine, după acest moment, am realizat, astfel, că există o comunitate de români care vor să ajute, care vor să facă bine, nu să fie distructivi. Îmi amintesc o petrecere românească, organizată de Cătălina Negru; atunci i-am spus lui Marius că ar fi bine să mergem, să vedem cum este.
Marius: Și chiar ne-am simțit bine, am întâlnit oameni pozitivi, nu numai români, dar și mulți olandezi. De atunci simțim că facem parte din comunitatea de români din Olanda.
Loredana: Ne-am bucurat să întâlnim oameni pozitivi, care nu se plâng și critică în continuu, care nu sunt orientați material.
Marius: Noi am vrut oameni cu care să poți avea o conversație normală, fără să intervină mașinile, casele, afacerile, pământurile, acest tip de competiție care distruge.
Ce sfat aveți pentru un român care ar vrea să plece acum din România spre Olanda?
Marius: Dacă e hotărât cu adevărat să vină în Olanda, să nu asculte de părerile împărțite, pro și contra acestei țări. E bine să vină, pur și simplu, dar nu cum am făcut-o noi, cu capul în necunoscut. Nu mai este momentul pentru așa ceva. Ce am făcut noi a fost o aventură, eu aveam 19 ani, Loredana 18. Acum nu aș mai face la fel. În plus, aș spune, chiar dacă e un om cu facultate, să nu vină cu gândul că nu acceptă orice slujbă. La început trebuie să fii deschis, dar și modest.
Loredana: Acum e mai greu să pleci în necunoscut în era internetului. Sfatul meu ar fi just do it [fă-o, pur și simplu, n.r.]! Și da, fii modest! Olandezii sunt oameni modești, nu își etalează diplomele.
Marius: Nu totul ține de diplome. Românilor le place să se fălească, să arate ce au, olandezilor nu, și au înzecit mai mult decât noi.
Un interviu de Claudia Marcu; editare de Mihaela Niță și Alexandru Iosup
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
fotografii din arhiva personală
