Cum ai ajuns în Olanda?
Am ajuns în Olanda în 2006, din inițiativă proprie. Doream să locuiesc, să muncesc și să trăiesc într-un mediu internațional. Olanda s-a întâmplat să fie locul ales, pentru că avea legătură cu pasiunea mea, sportul, voleiul. La vârsta de 17 ani am fost în Olanda pentru un turneu de internațional de volei, în Assen, de Crăciun. M-a impresionat foarte mult faptul că erau echipe din toate părțile lumii, am dormit la un voluntar care a avut grijă de noi (10 fete și un antrenor) pentru o săptămână; a gătit pentru noi, ne-a dus cu mașina la sală, ne-a luat de sală, mi s-a părut ceva extraordinar.
În Assen, am rămas impresionata de faptul că tot orașul era împodobit cu mușcate (pe stâlpi) și arăta foarte frumos și foarte vesel în preajma Crăciunului. Și impresionată de oamenii pe biciclete, în costume elegante, se duceau la serviciu și mămici cu bebeluși pe bicicletă … Toate acestea m-au făcut ca la 25 de ani să decid să aleg Olanda.
Cum a fost începutul?
Începutul a fost și greu și frumos și extraordinar. În prima perioadă am venit concentrată pe ceea ce voiam să fac: să învăț limba foarte repede și să îmi echivalez diplomele. Și am avut un fel de obiectiv: ca în decursul unui an să lucrez în învățământ. Eram profesoară de sport la catedra de volei din Craiova, ceea ce implica sport de performanță; îmi doream foarte mult să lucrez la același nivel și în același domeniu.
În primul an, au fost destule lucruri pe care a trebuit să le inițiez singură, să îmi fac prieteni din nou, să îmi creez un cerc de cunoștințe, dar mi-a plăcut foarte mult. Am absorbit enorm cultura lor, poate și pentru că sunt deschisă la nou și la alte culturi.
Pe mine Olanda m-a impresionat tot timpul. I-am admirat pe olandezi pentru faptul că au făcut dintr-o țară așa de mică și sub nivelul marii, o țară la standarde europene, și au transformat în avantaj faptul că este sub nivelul mării, sunt acum experți în domeniu. Și își vând această expertiză în toată lumea. Cred că acesta este și felul meu de a fi: văd partea pozitivă, sunt născută optimistă.
Cultural, ai avut un șoc?
Au fost și șocuri culturale, da. Îmi doream un loc stabil unde să locuiesc, venise și vârsta la care doream să mă căsătoresc, să am familia mea și la un moment dat am avut un pic impresia că, în anumite regiuni în care lucram, se făcea totuși o diferență între a fi roman și a fi olandez. În orașele mici, în regiunile mai închise simți mai mult naționalismul lor decât în orașele mari, unde e un mix de naționalități. Dar depinde de oameni, de caractere. Am avut și surprize extraordinar de plăcute în sătucuri de care nu am auzit niciodată, am întâlnit oameni extraordinari care m-au primit cu brațele deschise și care stau cu brațele deschise față de toate naționalitățile.
De exemplu, o colegă m-a întrebat la un moment dat: Liliana, de ce are lumea o impresie așa de proastă despre români? Nu mi-a dat nici un fel de exemple sau argumente. Am realizat că a fost doar o ranchiună. I-am răspuns cu o replică poate nu atât de prietenoasă: poate pentru același motiv pentru care majoritatea turiștilor generalizează și cred că Olanda înseamnă doar lalele, saboți de lemn și droguri ușoare. Și atunci a tăcut.
Generalizarea asta omoară curiozitatea și interesul pentru o altă persoana și pentru o altă cultură. Asta mi se pare mie un mare păcat. Oamenii nu sunt interesați de cealaltă cultură și nu sunt nici curioși să întrebe, să afle mai mult. Generalizează din ceea ce au auzit, din ceea ce văd la televizor. Soțul meu este olandez. Când am venit aici, m-a prezentat familiei și cunoștințelor; nu am fost primită aici așa cum a fost el primit în România… cu totul altfel. Dar, după 12 ani, am realizat că oamenii sunt la fel, și aici, și în România. Am lucrat cu plăcere cu colegi diferiți în Craiova. Și aici, în Olanda, găsești în egală măsură aceleași firi și aceleași ranchiune, dar și oameni deosebiți și extraordinari.
Nu pot să generalizez, să spun că România este extraordinară și Olanda este altfel. Depinde și de tine. Asta aud și de la olandezi. Omul sfințește locul. Depinde cum ne integrăm și depinde de noi cum reacționăm la reacția lor.
Cum a fost procesul integrării?
Pot să spun că s-a întâmplat foarte repede, după un an de zile. Învățasem limba și lucram la unul dintre cele mai bune licee din Alkmaar, ca profesor de sport. Doi ani mai târziu, am preluat și antrenoratul în volei. Am devenit mămică și m-am concentrat pe familie, casă, serviciu. După o perioadă, când cea mica a început să meargă la scoală, am reluat și cealaltă pasiune – arbitrajul. Acum sunt activă în Federația de Volei [nb.: Nederlandse Volleybalbond, Nevobo].
Dar sunt tot timpul mai critică față de mine. Nu consider că am ajuns, că mi-am atins toate visurile. Pe parcurs îmi creez noi și noi șanse, îmi doresc mai mult, vreau să cresc, să mă dezvolt și să învăț. Dacă stau și mă gândesc serios, realizez că de fapt fac ceea ce îmi place, sunt mulțumită cu ceea ce am realizat, sunt fericită și mulțumită că sunt aici, mi se pare un pas extraordinar.
Cum îţi place societatea în care trăiești?
Îmi place foarte mult! Dacă mă întrebi dacă aș vrea să mă întorc în România, cu inima deschisă pot sa spun că aici mă simt acasă. De câte ori mă duc în România, mă simt și acolo acasă. E ciudat. Plecăm în vacanțe, foarte departe și mă simt și acolo acasă.
Îmi plac olandezii, pentru că sunt prompți. Fac ce spun și spun ce fac. Folosesc timpul foarte bine. Au învățat din familie. Nu știu, cred că e ceva înnăscut să folosească acest timp foarte util, să își dedice timp familiei, pasiunilor personale și prietenilor, e un echilibru învățat din familie: să ai o familie, să fii organizat, să ai timp pentru copii, să ai o educație bună, să îți faci timp pentru prieteni, să-ți faci timp să ieși în oraș, să mergi în vacanțe, să ai timp și de sănătate, să faci sport…
Îi admir extraordinar de mult pentru cât de bine au învățat lucrul acesta, mișcarea și natura oferă foarte mult sănătății. Eu locuiesc într-un sătuc de 5000 de locuitori și îi admir enorm pe bunicuțele și buniceii care, zi de zi, ies la plimbare, merg cu bicicleta. Apoi, femeile căsătorite, de vârsta mea sau poate mai tinere, sunt pe bicicletă sau poate la alergare. Cuplurile și mai tinere, mămicile cu cărucioarele cu bebelușii și cu cățelul ies la plimbare… mi se pare ceva extraordinar.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Pot să spun că baza a rămas la fel. Poate această ideea vine și din sport. Am învățat din volei sa mă antrenez cu gândul la finală. Asta înseamnă că te antrenezi întâi pentru prima etapă, să fii în formă, să te duci la primul turneu, să te califici pentru locale, regionale, eventualele semi-finale și finală. Deci sunt pași de urmat. Și asta am învățat de mică. Dacă îți dorești ceva, trebuie să muncești pentru asta, dar să muncești serios. Să te respecți și să fii sincer cu tine. Dacă îți dorești ceva, trebuie sa faci pașii. Desigur vor fi pași înainte, pași înapoi, dar cu gândul la finală.
Personal, am atins anumite finale, dar în fiecare an începe un nou campionat. Acum sunt în campionatul arbitrajului. Am promovat într-o divizie de top și îmi doresc extraordinar de mult să ajung arbitru internațional. Mai am o finală; am lucrat atâția ani ca profesor de sport și antrenor. Îmi doresc sa fac asta pe cont propriu, ca antrenor printr-o firmă proprie. E un vis ajuns la maturitate. Și îmi doresc să învăț și lucruri noi. Acum sunt foarte curioasă. Vreau să încep și lucruri noi. Sunt pasionată foarte mult de psihologie, dar și de alimentația sănătoasă. Mi-ar plăcea extraordinar de mult să învăț mai multe, pentru a ajuta sportivii cu mai multe cunoștințe și mai multe sfaturi profesionale.
Care ar fi cea mai mare realizare a ta de când ești aici?
Cea mai mare realizare a mea este copilul. Mi se pare cel mai frumos cadou. Faptul că am devenit părinte mi se pare o împlinire. Cel mai bun lucru din viața mea este Alexandra, fetița mea.
Cum te poziționezi față de comunitatea de romani din Olanda?
Mi se pare foarte important să existe o comunitate puternică. În prezent am contacte strânse cu câteva prietene românce, avem familii de prieteni, ne organizăm și sărbătorim împreună de câteva ori pe an, participăm și la spectacole, evenimente organizate de comunitatea românească.
Deocamdată, nu există o comunitate strânsă sau ceva oficial. Ar fi frumos să se dezvolte mai mult. În ultima vreme am observat totuși o evoluție pozitivă. Se și promovează mult mai mult cultura românească, spectacolele, se oferă cursuri de limbă, se fac activități pentru copii, se fac întâlniri cu românii. Sunt acei pași în direcția bună.
Ce sfaturi ai avea pentru cei care ar vrea să vină acum în Olanda?
În primul rând, cel care pleacă să fie sigur că vrea să facă pasul acesta și să realizeze că vine cu un bagaj, iar aici va trebui să asimileze un nou bagaj. Să fie pregătit mental, psihic și emoțional pentru faptul că familia va fi departe fizic, altfel foarte aproape prin mijloacele de comunicare din prezent. Și cred că cel mai important sfat este să nu își uite rădăcinile și să nu se piardă pe sine. Foarte mulți români vin aici, în primii ani încearcă așa de mult să se adapteze mentalității, culturii, încât se uită pe ei.
Consider că e foarte important să te înrădăcinezi într-o țară nouă, însă trebuie să păstrezi și din rădăcinile și din acel pământ din care te tragi. Cu alte cuvinte, să-ți păstrezi obiceiurile, gusturile, să-ți ții familia și prietenii aproape, contactele românești, să nu te pierzi pe tine.
În momentele grele te ajută foarte mult bagajul tău de acasă. Și nu numai în momentele grele, acest bagaj poate fi uneori un avantaj. Acea căldură, acea prietenie, acel sentiment de a fi primitor cum suntem noi în România. Asta te ajută foarte mult. Olandezii nu se deschid din prima. Pe ei îi uimește și îi fascinează faptul că noi suntem foarte sociabili, foarte prietenoși, noi facem mult mai repede un compliment celuilalt decât o fac ei.
Un interviu de Claudia Marcu, editat împreună cu Alexandru Iosup
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei.
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
