Cum ai ajuns în Olanda?
Am ajuns în Olanda prin soțul meu, care este jumătate olandez și jumătate maltez. Locuiam împreună la München, unde eram șefă de partidă la vioara a doua în orchestra simfonică Bayerischen Rundfunks (Orchestra Bavareză de Radio, n.r.). După vreo zece ani, am simțit nevoia de o schimbare. În plus, copilului nostru, care atunci avea patru ani și mergea la o grădiniță din München, a fost nevoie la un moment dat să îi cumpărăm lederhose și să mergem cu el la Oktoberfest. Cu tot respectul față de mândria bavarezilor pentru Oktoberfest, nu mi-am putut imagina copilul nostru să crească în acest dialect bavarez și în lederhose. Așa că ne-am hotărât să ne mutăm în Olanda.
Cu alte cuvinte, Olanda nu este prima experiență în afara țării.
Prima mea experiență a fost Germania. Am ajuns la Berlin în 1990. Nu știam limba, de fapt, singurul lucru pe care îl știam despre Germania era din filmul „Marele dictator”, când Charlie Chaplin vorbește la microfon și spune Wiener schnitzel. Era cam tot ce știam în germană.
La începutul lunii august, în 1990, am fost cu orchestra liceului Enescu la un festival de orchestre de tineret din Germania. Ne-am dus cu trenul, a fost superb. Eram în clasa a IX-a, pentru prima dată în vest, împreună cu colegii mei. După 36 de ore am ajuns la destinație, unde am fost cazați într-un hostel (hotel pentru turiști cu buget restrâns, n.r.). Acolo am primit un telefon de la un prieten de-al părinților mei, pe care nu îl văzusem mai mult de două ori în viața mea. Era pianist, locuia la Berlin. Mi-a spus: „Tocmai am vorbit cu părinții tai, vin să te iau”. A fost șocul vieții mele. Părinții mei îmi dăduseră 50 de dolari, pe care i-am folosit să dau telefon acasă. Tata mi-a spus că trebuie să îmi dea o șansă în viață, nu numai ca muzician, dar și ca om. Nu mi-a venit să cred că mă lasă să plec. Dintr-o dată eram singură la 15 ani. Nu vorbeam germana și eram responsabilă pentru tot: școală, mâncare, studiu. M-am simțit foarte singură în prima jumătate de an.
Le mulțumesti acum părinților pentru decizia de atunci?
Sigur, sigur! Sunt convinsă, ca orice experiență, oricât de proastă este, la un moment dat îți dai seama că lucrurile încep să meargă spre bine. Când ești foarte, foarte jos, în întuneric, și nu mai vezi nicio ușă, la un moment dat o să îți dai seama că a fost pentru ceva bun. Experiența aceasta m-a format. Sigur că se puteau întâmpla și situații grele, serioase, severe, cu o fată singură la 15 ani în garsoniera ei. Dar tocmai pentru că am avut toată libertatea din lume să fac orice prostie, nu am făcut nici una!
Când am ajuns la Berlin, a trebuit să dau examen la liceul francez. Nu știam foarte bine limba franceză, dar, ca român, poți să înoți în această limbă. La liceul francez am făcut ultimii trei ani de școală. În paralel, am fost așa-numită jung studente la ce era atunci Hochschule der Künste (actuala Universitate de Arte, n.r.) în Berlin. Mai târziu am început să studiez la conservatorul din Berlin. În timpul studiilor am avut, desigur, nevoie de bani, așa că am început să cânt în orchestre și totul a culminat cu o bursă la Academia Operei de Stat – Staatsoper, pe care a înființat-o Daniel Barenboim. Am fost în prima generație a academiei. După doi ani am primit prima slujbă la Opera din Hamburg, șefă de partidă, unde l-am cunoscut și pe cel care avea să îmi devină soț. Era dirijorul orchestrei.
Cum a fost tranziția România-Germania-Olanda?
În Germania, la început, m-am simțit foarte bine, m-am adaptat foarte repede, am învățat limba, mi-am găsit locul destul de repede. Dar anii trec și personalitatea se schimbă și ea. La fel și prioritățile, mai ales ca muzician. Chiar și într-o orchestră ca Bayerischen Rundfunks, una dintre cele mai bune din lume, chiar și acolo simți o anumită presiune, aș spune, cum trebuie să fii, cum trebuie să te comporți, cum trebuie să cânți. Partenerul meu fiind jumătate olandez, jumătate maltez, am început să văd și alte culturi, alte orchestre, alte moduri de a fi. Am început să mă simt încolțită, că de fiecare dată când sunt la orchestră, sunt de fapt altcineva. Atunci am simțit nevoia de o schimbare, poate a fost un fel de „early midlife crisis” (criză timpurie a vârstei mijlocii, n.r.). Am simțit nevoia să îmi trăiesc viața așa cum sunt eu și nu cum vor alții sau cum mă vad alții.
Putem spune că venirea în Olanda a însemnat o eliberare?
Absolut. M-am simțit într-adevăr eliberată de multe constrângeri, nu numai din orchestră, dar și din societate. Soțul meu are mulți prieteni în Wassenaar, unde locuim acum, deci cunoșteam deja mulți olandezi, astfel că trecerea nu a fost chiar bruscă. Copilul nostru avea deja prieteni printre copiii prietenilor noștri din Olanda, am intrat într-o societate pe care deja o cunoșteam, oarecum. Societatea germană este foarte tradițională, totul este pe principii. Și acestea sunt importante, mai ales în ziua de azi, mi se pare important să ai rădăcini, să ai un sistem de valori care încă să mai conteze în viața de zi cu zi. Dar toate acestea au tendința de a te trage în jos. Simți presiunea societății.
În Olanda am impresia că poți să fii mult mai liber, ești acceptat așa cum ești. Oamenii pe care i-am cunoscut eu – pentru că nu pot să generalizez, desigur – sunt extrem de pozitivi, extrem de toleranți și creativi. Cred că în Germania, din cauza acestei presiuni a tradiției și a valorilor, există mai puțină creativitate – cel puțin în cultură – decât aici, în Olanda. Aici, nimic nu vine de la sine, nu îți este asigurat în lumea culturii. De aceea trebuie să te gândești cine ești tu, cum poți să aduci ceva nou, cum poți să creezi ceva nou. Exact această idee a fost eliberarea mea. Am cântat 15 ani în diferite orchestre și, cu toate că am fost șefă de partidă, deci am avut o responsabilitate, totuși ești numai un număr printre alții. Nu tu ești responsabil pentru ce cânți, ți se spune care îți este programul. Nu tu ești responsabil pentru o viziune artistică, ești un număr care trebuie să facă ce i se spune. Ca în orice instituție. Când am ajuns în Olanda, dintr-o dată nu am mai fost șefă de partidă laBayerischen Rundfunks. Cine sunt eu? Ce pot să dau, ce pot să fac? A fost un aspect extrem de important și sunt foarte mulțumită și fericită că am avut acest lux, că mi s-a dat acest lux să pot să aleg.
Este o eliberare, dar este și o presiune de a descoperi cine ești.
Da, bineînțeles, pentru că există posibilitatea să descoperi că nu ai nimic de spus. Dacă e neclar, mai există o speranță, dar dacă nu ai nimic de spus, e foarte trist. Din fericire, nu am ajuns la o astfel de concluzie. În fiecare zi îmi dau seama că pot să merg și mai departe, că există și mai multe lucruri în mine care încă sunt adormite și eu trebuie să le trezesc. Și îmi face plăcere. De când am venit în Olanda, am impresia că trăiesc, desigur, cu suișuri și cu coborâșuri, de la Muntele Everest până la Groapa Marianelor. Aceasta este viața creativă. De fapt, aceasta este viața, care ar trebui să fie creativă! Până la urmă, te gândești: „Care îmi este rolul în viața asta, de ce sunt aici?”
În acest context, festivalul de muzică de cameră de la Wassenaar se potrivește ca o mănușă.
Este exact ce am vrut să fac. Festivalul meu a devenit expresia mea de creație. De fapt, este bebelușul meu și sunt foarte fericită să îl vad cum crește. Un factor foarte important pentru mine este educația muzicală a copiilor. Singurul dezavantaj în Olanda, mare, în ceea ce mă privește, este educația foarte pragmatică din școală. Copiii cresc liber, foarte siguri de sine, foarte deschiși, dar tocmai ce mi-a fost prea mult în Germania îmi lipsește puțin în Olanda. E vorba de valori și de respectul față de cultură, față de istorie. De exemplu, copiii dintr-un oraș ca Wassenaar nici nu știu că Rembrandt a fost născut la câțiva pași de Wassenaar, cred că nici nu știu când a trăit Rembrandt, ca să nu mai vorbesc de marii clasici ai literaturii mondiale.
În fiecare an am un proiect cu școlile din Wassenaar. Mă întâlnesc cu aproximativ 500 de copii între 6 și 12 ani. Anul acesta i-am rugat să îmi scrie o poveste bazată pe muzica din „Carnavalul animalelor” de Saint-Saëns. Sunt 14 părți foarte scurte, iar fiecare este dedicată unui animal sau unui grup de animale. Am ascultat împreună cu copiii câteva părți din „Carnaval” și acum sunt foarte curioasă ce povești o să primesc. Povești care trebuie să fie pline de umor, pozitive, să se termine fericit, iar animalul trebuie să facă o faptă foarte bună. Pozitiv, constructiv, nobil: principiile festivalului din Wassenaar!
Acesta este proiectul tău de suflet?
Absolut, aceasta sunt eu. Când începi așa un proiect, înveți în timp ce îl faci, nu te naști director artistic al unui festival. Ai o idee care crește. Am pornit cu un concert în urmă cu zece ani, iar acum avem cinci concerte și un simpozion, în acest an despre muzicalitate – în fiecare an avem altă temă.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Cred că ideea de succes se schimbă cu vârsta. Când eram elevă la liceul Enescu din București, succesul era câte premii iau și dacă sunt prima, a doua sau a treia la examenul final. Când am ajuns în Germania, succesul a fost să am o poziție într-o orchestră cât mai bună și pot spune că am reușit. Cânt cu mare drag vioara a doua în orchestră și sunt bucuroasă că o pot face, pentru că nu este foarte ușor, dar și pentru că alții s-au gândit că pot să o fac bine. Aici, în Olanda, nu știu dacă am succes, dar sunt bucuroasă să trăiesc, sunt bucuroasă să pot să împărtășesc această bucurie cu alții. Dacă acesta este succesul, atunci așa să fie. Să fii capabil să îți trăiești viața așa cum îți dorești, cred că acum aceasta este formula mea de succes. Dar mai întrebați-mă și peste 20 de ani, poate atunci o să gândesc altfel!
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Trebuie să spun că nu am legături foarte strânse cu comunitatea de români. De fapt, mă simt un cetățean al lumii, pentru că am trăit în Germania, acum sunt în Olanda, ca muzician cânt împreună cu muzicieni de naționalități diferite, sunt o săptămână în Spania, o alta în Finlanda, deci mă simt extrem de deschisă în toate direcțiile. Dar mă bucur, măcar din când în când, să mă întâlnesc și cu alți români în Olanda. Sunt, însă, legături care nu sunt instituționalizate, sunt legături personale și de coincidență.
Și încă ceva. Când am ajuns în Germania, am încercat să mă adaptez cât am putut de bine în acea societate. După vreo cinci-șase ani am devenit un fel de mic cetățean german. De când sunt în Olanda, îmi dau seama de unde vin, care îmi sunt rădăcinile. Faptul că sunt așa cum sunt este o consecință a caracterului meu, a personalității mele de româncă. Olanda mă lasă să fiu așa cum sunt eu. Aici am redescoperit cine sunt, cât de bogată sau cât de săracă sunt. Și eu sunt suma tuturor experiențelor pe care le-am avut din România, Germania și până în Olanda.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
I-aș spune să își ia în bagaj personalitatea proprie, să știe cine este, să știe care îi sunt punctele forte și punctele slabe, să nu aștepte să i se dea, ci să facă personal ceva.
Un interviu de Claudia Marcu si Alexandru Iosup, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, realizate de Claudine Grin www.artportrait.fr
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
