Cum ai ajuns în Olanda?
Am plecat din România la 27 de ani, cu aproape 18 ani în urmă. Tocmai terminasem medicina, dar am venit la Amsterdam îndrăgostită de Rupert, pe care îl întâlnisem cu trei ani înainte și cu care știam că voiam să trăiesc. Ne-am spus că, dacă nu merg bine treburile, ne putem întoarce oricând acasă în Târgu Mureș. Acolo m-am născut, am studiat și de acolo am plecat.
Am venit cu speranța că voi putea practica medicina, dar viața are surprize și a trebuit să abandonez ideea de a deveni medic în Olanda. Așa că am început să mă gândesc la ce vreau cu adevărat. A fost un hop, dar am realizat atunci: cel mai mult îmi doream să fiu mamă. Dar realizam că nu am nici o diploma recunoscută în Olanda și asta m-a determinat sa studiez mai departe. Am făcut psihologia la UVA (Universitatea din Amsterdam): seara și nopțile învățam, ziua mergeam la muncă. Acum sunt psiholog, am lucrat 16 ani cercetător, iar acum sunt freelance consulant. Și am doi copii minunați.
Cum a fost începutul?
Primii doi ani au fost extrem de dificili. Eu speram să fie aceeași țară liberală pe care o știam prin intermediul familiei și prietenilor soțului meu. Susținerea din partea prietenilor nu s-a concretizat. Am simțit o presiune constantă să învăț, să mă integrez, să fiu pozitivă. Olandezii folosesc un verb care pe mine mă irită teribil: moet – a trebui. Trebuie sa înveți olandeza, trebuie să îți placă aici, trebuie…. Am devenit foarte cinică și negativă în acea perioadă, nu doar cu mine, dar și cu restul.
A fost un început foarte urât, pentru că am avut alte așteptări. Nerecunoașterea diplomei de medic, lipsa susținerii din partea unor oameni de la care mă așteptam la mai mult sau cursul obligatoriu de integrare, România nefiind încă membră a Uniunii Europene. Erau niște cursuri teribile de limba olandeză, dar și un un examen de integrare socială. La acest examen a venit un domn la mine, m-a privit şi mi-a spus: arăți destul de europeană, ai trecut!
Însă acești ani m-au făcut foarte puternica – it makes you or breaks you. Dacă nu îi aveam, probabil nu aș fi ceea care sunt acum. Prin comparație, în România ar fi fost fantastic de ușor: o familie calmă și caldă, cu resurse economice și intelectuale. Copilul nu avea voie să se zgârie. Venirea în Olanda a fost un prim salt în necunoscut, un pas care m-a lăsat pentru o perioadă debusolată. Când am rămas însărcinată cu primul nostru copil am simțit că în sfârșit îmi e bine, o karma bună de care aveam nevoie.
Cum te simți acum în societatea în care trăiești?
Acum mă simt foarte bine în societatea olandeză. Mai am probleme pentru că apar situații în care trebuie să îmi apăr accentul, numele, originile, pentru că mi se pun întrebări foarte ciudate, constant. Se întâmplă să întâlnesc oameni inteligenți, care atunci când îmi aud accentul și află de unde vin, încep cu ‘glume’ scoase din context, se pică repede pe clișee, chestii ieftine. Până acum câțiva ani tăceam, înghițeam și plecam nervoasă. Dar am avut un moment de conștientizare: eram cu Ilinca, primul meu copil, în parc și mi-am dat seama că îmi era rușine să vorbesc românește … Vorbeam cu ea românește, dar foarte încet. Și atunci, mi-am impus să fiu o mamă puternică și mândră. Acum, când întâlnesc oameni precum cei de care vorbeam mai înainte, încerc să spun cu umor o poveste, să le punctez stereotipurile și să îi forțez să se uite în oglindă.
Dacă ar fi să alegi acum între România și Olanda, unde ai alege să trăiești?
Aș alege să trăiesc în Amsterdam, pentru că orașul acesta îmi e cel mai bun prieten. E singurul loc în care mă simt liberă. Îmi e bine aici, amestecul de oameni, culori, cultură… Țin minte că eram în Muzeul de arta moderna din Amsterdam – Stedelijk – în gradina unde se putea citi în liniște (și care a dispărut după renovare). Mi-am cumpărat o carte, mi-am comandat o cafea, am citit toată după-masa și m-am simțit cel mai fericit om de pe pământ. Atunci mi-am spus că nu voi pleca niciodată din acest oraș. Era acum 17 ani.
Viața de aici este diferita față de cea din România. Aici oamenii mi se par mai asertivi, mai duri sau direcți. A trebuit să îmi creez un arsenal mental pentru a mă putea adapta. Pentru români sunt prea olandeză, pentru olandezi sunt prea ‘altfel’… Pentru mine, sunt eu și sunt foarte bine. Nu mă mai interesează ce cred alții. Sunt bucuroasa că mi-am găsit echilibrul pentru o viată așa cum o vreau.
Acasă succesul era definit de o carieră, cred că eram privita ca omul care trebuia să ajungă „sus”. Pentru mine aici este „sus”. Orașul acesta verde, activ și primitor, un oraș bogat cultural ne hrănește. Le explic prietenilor de acasă că pentru mine luxul suprem este definit de modul în care ne putem crește copiii. Lucrând flexibil și part-time, atât eu, cât și soțul meu, suntem cu ei tot timpul.
Ce însemna succesul pentru tine înainte de a pleca din Romania și ce înseamnă acum?
Succesul acum 20 de ani ar fi însemnat să fiu un medic foarte bun. Dacă mă gândesc la medicină, am ceva regrete: cred că aș fi fost un medic bun, nu neapărat unul plin de știință sau cercetător, ci mai ales un om empatic. Omenia și răbdarea mi se par foarte importante și poate psihologia a fost a doua alegere perfectă. Pe de altă parte, mi-am dat seama că succesul ți-l creezi în primul rând aproape de tine. Nucleul meu de succes este ‘acasă’: am viața pe care o vreau, fac munca pe care o vreau și sunt liberă.
Succesul nu este legat de cât câștig sau de un anumit loc într-o ierarhie. Dacă fac ceva, trebuie să aibă un sens.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Sunt foarte ambivalentă. Leg prietenii cu oamenii cu care împart un anumit set de valori, un pașaport comun nu poate fi baza unei prietenii. Nu am cunoscut români decât foarte recent. Din 2014, după deschiderea granițelor au apărut în presa olandeză prea multe semnale negative legate de ‘tsunami-ul de români’ care vor ‘invada Olanda’; tonul folosit m-a deranjat foarte mult. Am început un site și o comunitate online, în limba olandeză, unde se pot citi altfel de știri legate de România: Roemenie maar dan anders.
Ce sfaturi ai avea pentru cei care ar vrea să vină acum în Olanda?
Pentru românii din țară care vor să facă pasul acesta, sfatul meu practic este să vină aici doar dacă au un loc de muncă. Și să învețe limba olandeza. Un sfat emoțional, nu știu… trebuie să ai mult noroc. Depinde foarte mult și de ambițiile fiecăruia, de motivul pentru care părăsesc România. Cunosc români nemulțumiți, români fericiți, români critici. Eu nu am vrut niciodată să plec din țară. S-a întâmplat, am luptat și ce bine îmi este acum!
interviu realizat de Claudia Marcu si Alexandru Iosup
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru matei
