Cum ai ajuns în Olanda?
Rămăsesem fără slujbă în Germania, în München, și am venit la o audiție în Groningen la compania NND/Galilidans. În urma audiției am primit un contract pentru un an de zile, pe care nu am putut să îl refuz. Și așa am ajuns în Groningen, în noiembrie 2006.
Cum a fost începutul?
Destul de ușor. Evident, vorbeam limba engleză, aici toată lumea vorbește limba engleză. Intrând într-o companie unde totul este organizat, munca de la 10 la 18, apoi organizat să mergi la spectacole, te iau cu autobuzul, te aduc cu autobuzul, într-un mediu de dansatori internaționali, toți cu experiență, veniți din diferite țări, am socializat foarte ușor și foarte plăcut. Asta în profesie. Însă mai departe de mediul companiei, nu am făcut prea multe relații, pentru că munca m-a ținut foarte ocupat, iar când aveam timp liber ieșeam cu toții și am întâlnit foarte puțini olandezi.
Încerci acum să te apropii de societatea în care trăiești?
Și da, și nu. E o mare problemă că încă nu vorbesc limba destul de fluent. O înțeleg, scriu și vorbesc puțin, dar nu suficient cât să intru în societate în profunzime.
Lăsând la o parte acest mic impediment de moment, mi se pare o societate foarte deschisă față de străini. E o societate foarte extrovertită. Sunt foarte cumsecade, foarte gălăgioși, expresivi… Am stat în Germania șase ani. Prin comparație, societatea germană este puțin prea politicoasă, prea multe reguli, prea multe sisteme care inhibă anumite expresii, anumite energii naturale ale omului de a se exprima. Însă aici, lumea e mult mai liberă în felul în care comunică, în felul în care se uită la tine, limbajul corporal, cum se exprimă.
În Germania este un anumit mușchi contractat tot timpul, iar aici acest mușchi este mai relaxat, mai fluid. Germania a fost a doua mea țară după România. Prima dată am fost în Elveția, în Zürich. Comparația cu Germania este foarte similară. Am ajuns în München, unde oamenii sunt mult mai deschiși decât cei din Augsburg sau Zürich. Zürich este un mediu foarte închis, plăcut pe dinafară, dar pe dinăuntru… După doi ani în Zürich, am simțit mare nevoie să plec, student fiind și neavând o slujbă care să îmi asigure un venit regulat, să mă pot simți mai confortabil.
11 ani în Olanda înseamnă că nu mai simți nevoia să părăsești acest mediu?
Nu simt nevoia să plec de aici, ci simt nevoia de a mă integra. Simt nevoia de o anumită familiaritate, așa cum o găsesc, automat, când ajung acasă, în țară, în familie, cu prietenii, oriunde m-aș duce în țară. Este o anumită familiaritate pe care nu o pot găsi nicăieri în lume. Însă, în comparație cu alte locuri, în Olanda mă simt totuși ca acasă. Amsterdam este orașul meu. Am venit în 2001 pentru o audiție la Haga și m-am oprit și în Amsterdam pentru o zi-două. De atunci m-am îndrăgostit de oraș. Am zis că, la un moment dat în viața mea, trebuie să locuiesc aici. Și iată, șase ani mai târziu, visul s-a împlinit.
Crezi că ai putea să faci ceva să reduci distanța, să fii mai bine integrat?
E o întrebare foarte interesantă. Nu cred că e bine să comparăm România și Olanda. Sunt două țări complet diferite, iar eu sunt total părtinitor. România îmi va rămâne în suflet, în inimă, pentru totdeauna. Pe de altă parte, în Olanda am casa, am prietenii, am slujba, am tot ce ține de viața mea.
Cred că vorbind limba, făcând marele efort să învăț limba fluent, atunci cred că m-aș integra mult mai profund în societate. Dar, în același timp, societatea mă ajută foarte mult. Compania pe care o am funcționează foarte bine datorită legilor și sistemului. Acum studiez filmul aici, în Amsterdam, la SAE Institute. Nu am plătit nici măcar un cent din costuri, pentru că am avut trei fundații și instituții care au plătit pentru acest curs, pentru că mi-am pierdut slujba ca dansator din cauza crizei financiare din 2008 și 2010. Sunt instituții care au grijă de mine, ca dansator și persoană fizică, dar depinde de mine să mă integrez mai bine.
Ce însemna succesul pentru tine înainte de a pleca din România și ce înseamnă acum?
La vârsta de 18 ani aveam o idee foarte clar definită despre succesul meu personal. Sunt doar eu cu mama de la vârsta de 6 ani. Am descoperit împreună că am talent de dansator și mama mi l-a susținut și promovat până când am plecat din țară. Visul nostru era ca eu să devin dansator profesionist – principal dancer [prim-balerin, n.r.] – într-o companie de balet internațională. Mama m-a susținut și mi-a întărit visul, mi l-a vizualizat vorbind despre aceste idei, m-a educat cum sa mă comport în societate. Și până să ajung să plec din țară, eu mă vedeam deja dansând într-o companie de dans, având succes, călătorind mult cu avionul împreună cu dansatorii, cu autocarul, mergând la spectacole, vorbind cu oamenii și așa mai departe. Deci acesta mi-a fost visul care m-a întreținut și mi-a dat energie și putere până când l-am realizat și am reușit să devin dansator, nu balerin, ci de dans contemporan. Am călătorit, am văzut lumea prin dans și mi-am împlinit visul.
Acum am alte visuri. A trebuit să îmi construiesc, să îmi descopăr alte visuri, care trebuie susținute numai de mine, fără mama lângă mine. Acum totul trebuie să vină de la mine.
Acum visul este să fiu un coregraf de succes, să mă afirm aici, în Olanda, dar și la nivel internațional. În același timp, îmi doresc să mă pot afirma ca film-maker [producător de film, n.r.] în lumea filmului.
Cultural, ai avut vreun șoc în Olanda?
Eu sunt extraordinar de adaptabil și nu mă șochez foarte ușor. Nu aș spune șoc, ci mai degrabă curiozități, ceva ce îți pune un semn de întrebare sau îți atrage atenția.
Un lucru care mă impresionează plăcut, până la un anumit punct, este faptul că, de mici, copiii sunt educați să urmeze regulile și să le aplice. Este o societate foarte bine pusă la punct din perspectiva legilor; este exact opusul României, aici regulile se respectă și lumii îi place să le respecte. În România este exact opusul, merge și fără, nu contează! Aici mă șochează. Aici le vad ca pe niște experimente de organizare a societății. Aceste aspecte mă fascinează.
Te simți parte a comunității românești din Olanda?
Mă poziționez bine, chiar foarte bine față de comunitatea românească. Aici, în Olanda, nu poți face șmecherii prea mult și prea ușor. Când ai făcut așa ceva, ești descoperit. Cei care vin aici au o anumită educație, tineri care au o profesie și care vin să construiască ceva, nu să dărâme sau să facă necazuri. Iar lucrul acesta mă încântă foarte mult, pentru că mulți prieteni români pe care îi am construiesc în societate și sunt mândru de ei. Ne înțelegem foarte bine și avem ce discuta.
Ce sfaturi ai avea pentru cei care ar vrea să vină acum în Olanda?
La acest aspect nu m-am gândit niciodată. Nu știu dacă aș putea oferi un sfat direct. Să învețe în primul rând limba engleză, cel puțin. Franceza, italiana și, evident, neerlandeza. Să aibă o idee clară despre ceea ce vor să facă. Să aibă o meserie, mai bine spus, o meserie clară.
Aici trebuie să vii la fix, să vii prin relații, prin cineva care te cunoaște și să cunoști pe cineva care să te introducă în societate. Eu când am venit aici știam că vreau să fiu un dansator, știam că vreau să-mi găsesc o slujbă ca dansator într-o companie. Și, la rândul meu, am ajutat mulți români să vină aici, mulți prieteni, mulți care știau exact ce vor: bucătar, șofer, tâmplar. I-am refuzat pe cei care voiau sa vină să stea la mine o lună sau două fără să aibă un plan concret. E pierdere de energie și de bani.
Un interviu de Claudia Marcu; editat de Mihaela Niță și Alexandru Iosup
fotografii din arhiva personală, copyrights: Kim Doeleman și Ciprian Ionuț Oprescu
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
