Cum ați ajuns în Olanda?

În această țară am ajuns cu numele de Anca Dabija, cu alte cuvinte încă nu eram căsătorită. De altfel, când am plecat din țară, nu am știut că voi ajunge în Olanda. Am ajuns aici din Franța. Am avut marea șansă să primesc permisiunea de a părăsi țara pentru a onora o invitație primită de la profesorul de psihologie socială Serge Moscovici, o personalitate în Franța, care plecase la 19 ani din Brăila. El a dat două burse – una pentru Institutul de Psihologie al Academiei Române și una pentru Laboratorul de Psiholingvistică al Universității București, unde lucram și eu atunci, sub coordonarea unei profesoare deosebit de cunoscute și cu un nume foarte bun în lumea vestică: Tatiana Slama-Cazacu. Ei bine, această doamnă la care au ajuns cele două burse mi-a oferit mie una, iar pe cealaltă unei colege, Aurora Perju – astăzi Liiceanu. Bursa a venit în 1971, dar nu am reușit să plec decât în 1973. De ce a fost atât de greu să plec? Pentru că eram singură, nemăritată și foarte tânără.

În 1973 aveam deja șapte ani de lucru. Am avut o evoluție destul de rapidă, pentru că părinții m-au dat la școală la șase ani, dar am intrat direct în clasa a doua. Am terminat școala mai devreme, am intrat la facultate înainte să împlinesc 18 ani, așa că am intrat devreme pe piața muncii. Dar asta nu înseamnă că a fost ușor, nu mi s-a dat nimic de-a gata. Am învățat foarte mult, însă din punct de vedere social aveam o imagine cam proastă, pentru că tata era medic și mama făcuse științe juridico-economice, iar la reforma învățământului a fost înlăturată. Cu alte cuvinte, aveam o origine nesănătoasă.

Inclusiv admiterea la facultate, unde erau doar 12 locuri, a fost dificilă. Nu am fost de la început pe lista persoanelor admise. Numai după ce am cerut să mi se dea notele de la toate probele, au recunoscut cumva că au făcut o greșeală. La scris aveam doar note de 10 și atunci am realizat că fusese manipulat rezultatul de la proba orală, care era limba română,  în acea vreme. Și așa am fost adăugată pe locul 13. Mult mai târziu am aflat indirect dedesubturile de la un profesor de la Litere.

Tot ce a ținut de mine am făcut, dar în viață mai sunt și alți factori, pe care nu îi poți controla, mai ales în România acelor ani. Am terminat facultatea în 1966, am fost șefă de promoție și am avut, astfel, dreptul să-mi aleg postul. Și am ales cercetarea, la Institutul de Psihologie al Academiei Române. Aici am cunoscut-o pe Tatiana Slama-Cazacu, care conducea o secție total nouă: psihologia limbajului. Nu era ceva care-mi plăcea foarte mult, dar mi-am zis că trebuie să aleg ceva care are viitor. Și nu mi-a părut rău că am făcut acea alegere.

Cu alte cuvinte, am venit din România cu o bună pregătire, chiar foarte bună. Marele meu noroc a fost că am avut anii de cercetare în Institut și că am publicat foarte mult. Am plecat din România cu capul sus și plină de încredere. Mi-am spus că merg în Franța, că îmi completez cunoștințele de psihologie socială în laboratorul condus de profesorul Moscovici și că mă întorc să-mi continui viața în București și să-mi dau doctoratul – susținusem deja toate examenele și susținusem cele trei referate, rămăsese de scris doar disertația.

Între timp, pe plan personal, emoțional, s-a întâmplat ceva. Îl cunoșteam pe Radu Manoliu din România, dar nu ne făcusem planuri de căsătorie. Doar ne plăceam. El mi-a spus că avea să plece în Olanda și eu mă așteptam să revină. Dar au trecut șase luni, a trecut un an, am primit doar câteva scrisori, până când mi-am dat seama că el nu se va mai întoarce. Ne-am revăzut la Paris, eu am venit o dată în Olanda, și ne-am hotărât să ne unim viețile. S-a întâmplat în luna septembrie, 1973. Mai exact, pe 13 septembrie 1973, în Leiden.

Se pare că 13 a jucat un rol în viața dumneavoastră.

Absolut! Și n-am fost niciodată superstițioasă. Ne-am căsătorit în Leiden, fără a avea lângă noi familiile, înconjurați de destui oameni foarte prietenoși, printre care și olandezi care îl cunoșteau deja pe soțul meu. Cu mare, mare bucurie îmi amintesc de acel moment! Pe 15 septembrie ne-am căsătorit și religios, la Biserica Română din Paris.

Cum a fost pentru dumneavoastră începutul în Olanda? 

A însemnat o adaptare la țară, dar și la viața în doi. Niciunul dintre noi nu avea această experiență a vieții în doi. Soțul meu m-a ajutat cât a putut, cu informații legate de ceea ce trebuia să fac pentru a învăța cât mai repede limba, mi-a cumpărat bicicleta, astfel încât să mă adaptez vieții din Olanda. A făcut tot ce a putut.

Trebuia să ne cunoaștem mai bine stând împreună, să ne adaptăm unul la celălalt, eram doi oameni cu personalități relativ puternice, născuți amândoi în luna aprilie.

Din primul moment, atunci când ne-am hotărât să ne căsătorim, mi-am exprimat dorința de a lucra. Soțul meu a înțeles foarte bine acest lucru și a zis: „Măi, fată, dacă ai norocul să găsești ceva de lucru în Olanda cu ceea ce știi tu, iar dacă nu, să faci în plus niște cursuri, eu te sprijin și voi fi lângă tine”. O atitudine deosebit de pozitivă, care m-a ajutat imediat să mă orientez să vad ce pot să fac în psihologie.

Norocul meu a fost că am început această nouă viață într-un oraș universitar, în Leiden. Dacă aș fi fost de la început în Heiloo (actualul domiciliu, n.r.), cred că ar fi fost mai greu și evoluția ar fi fost, poate, alta.

Întâmplarea a făcut să îl știu de la congrese și din publicații pe șeful secției de psihologie de la Universitatea din Leiden, un italian, profesor de psihologie cognitivă. Așa am obținut posibilitatea de a ține ca voluntar un seminar de psihologia lecturii, pe baza unei cărți foarte apreciată în acea vreme, The Psychology of Reading, a lui Gibson (Eleanor Gibson, psiholog american, n.r.). Am făcut voluntariat câțiva ani, până când prin universitate am găsit un loc vacant, publicat intern, într-o altă universitate. Am zis să-mi încerc norocul la Universitatea din Utrecht, unde apăruse un post liber cu sarcini de cercetare și învățământ, care, după părerea mea, mi se potrivea. Jumătate de normă. Șeful departamentului, profesorul Carel van Parreren, era foarte dispus să angajeze pe cineva cunoscător și de psihologia sovietică a învățării, iar eu o aveam în bagajul meu de cunoștințe – în facultate am continuat să învăț limba rusă, tocmai pentru a putea citi literatura de specialitate în limba rusă, care era foarte apreciată, iată, inclusiv în Olanda. În plus, la Institutul de Psihologie am avut acces la cele mai importante periodice și cărți din psihologia de vest și americană.

România era atunci foarte departe de Uniunea Europeană. Cum v-a fost recunoscută diploma?

Ei bine, numai datorită faptului că am avut publicațiile, că lucrasem cu Tatiana Slama-Cazacu și că avusesem bursa de la Paris. Le-am pus pe toate într-un dosar și am trimis o cerere către Asociația Psihologilor olandezi din Amsterdam. La rândul ei, Asociația a trimis dosarul la Nuffic (Organizația Olandeză pentru Internaționalizarea Educației, n.r.) și după un timp am primit echivalarea titlului de doctorandus. Așa am început să lucrez la Utrecht, în 1978. Și-i sunt recunoscătoare pe viață profesorului, care a avut încredere în mine și m-a angajat.

Cum a fost adaptarea la țară?

În prima perioadă, când am ajuns la Leiden, am locuit la un etaj șarmant, pe o stradă frumoasă, la niște oameni reprezentativi în oraș. Ne-am simțit foarte bine acolo. Găteam, invitam prieteni la masă, și am avut cea mai frumoasă argintărie din restul vieții mele, pentru că aveam dreptul să folosim – cu grijă – argintăria lor. Primul lucru [pe care l-am făcut] când am plecat de la Paris a fost să-mi transcriu de la o prietenă de-a mamei rețete românești, pentru că dragostea românului trece de cele mai multe ori prin stomac. Le invidiez puțin pe româncele care au parteneri olandezi, care nu cer nimic și sunt absolut fericiți cu orice li se pune pe masă. Cam așa era mentalitatea atunci, pentru că, între timp, situația s-a schimbat enorm. Acum există, totuși, o cultură gastronomică.

Am avut norocul să avem în jurul nostru oameni cu care am putut să fim de la început pe picior de egalitate. Acele prietenii din Leiden, de la universitate sau de la Agenția Spațială Europeană de la Noordwijk, ne-au ajutat să înțelegem că trăim într-o lume în care sunt olandezii, pe de o parte, iar pe alta sunt francezii, italienii, englezii și alții care veniseră să lucreze la un centru internațional, dar cu dorința de a se întoarce.

Pentru noi, însă, nu mai era cale de întoarcere, așa că am folosit toate posibilitățile de a învăța limba și de a ne integra, dar fără a ne asimila. Între timp, în țară, pentru că nu mă întorsesem la postul de la universitate, Serviciul de Cadre m-a pus pe lista condamnărilor. În absența mea a avut loc un proces în 1974, iar părinții mei au fost citați să se prezinte. Eram considerată trădătoare de țară. Am fost condamnată la șase ani de închisoare și zece ani de interdicție să intru în țară.

Pot să spun că singură nu aș fi rămas niciodată aici. Eu nu am avut această idee de a pleca din țară, pentru că mă legau multe de ai mei, și aici ajungem la rădăcini. Părinții mei veneau amândoi din familii cu rădăcini. Despre bunicii mei s-au scris monografii în anii 2000 – monografii despre bunicul din partea mamei, inginer constructor, care a făcut școli, drumuri și a fost ctitor de biserici. Pe scurt, mă legau rădăcini puternice.

Cum priviți toți acest ani?

Acum, în august (2018, n.r.), s-au împlinit 45 de ani de când am venit. A fost perioada cea mai activă din viața mea. În România am lucrat doar șapte ani, dar aici s-au întâmplat cele mai frumoase evenimente din viața mea: căsătoria, nașterea copiilor, în 1975 și 1981.

În afară de primele luni, când totul părea o vacanță prelungită, după aceea, totul a fost structurat, începând cu învățarea limbii. Mergeam la cursuri de psihologie și de lingvistică la Leiden doar ca să ascult, să-mi dau seama în ce măsură mă împiedică limba la un conținut pe care îl știam deja.

Am avut câțiva români, care erau deja stabiliți în Olanda și cu care ne-am simțit bine, care ne dădeau sfaturi – cam cum face acum Fundația Români pentru Români (ROMPRO, n.r.), doar că atunci nu era ceva organizat –, dar și olandezi, care lucraseră pe vremuri la Shell (în România, n.r.) și care aveau o dragoste mare pentru România, o țară bogată cu oameni primitori. Deci, noi am avut parte și de ajutorul și de dragostea acestor oameni.

Sigur că ai și regretele tale, că nu-i vezi pe ai tăi destul de des, că la marile sărbători ești doar cu prietenii, care în timp îți devin familie. Dar probabil că aceleași regrete le au și copiii noștri astăzi.

În toți acești ani, cel mai mult m-a preocupat creșterea copiilor, să le dau cât de cât o educație, comparabilă ce ceea ce am avut eu: lecții de pian și de franceză, încă de la vârsta preșcolară. Iar aici au apărut și problemele de logistică: cu cine îi lași pe copii, cum îi duci la școală când trebuie să faci și naveta la Utrecht etc. În vremea aceea, femeile în Olanda nu prea munceau, stăteau acasă cu copiii, chiar dacă multe erau cu facultăți terminate. Ei bine, eu nu am dorit acest lucru, am vrut să muncesc. Iar lucrul la o universitate presupune o pregătire permanentă. Poate că ar fi fost mai simplu dacă aș fi avut doar un cabinet de psihologie sau dacă aș fi fost doar un funcționar, dar la universitate trebuia să te pregătești continuu. Astfel că am avut și momente de stres în familie. Uneori îmi spunea fetița cea mare: „Pai, nu îți povestesc ție, pentru că tu nu ești acasă când vin de la școală ca să bem ceaiul împreună”.  După această observație, am încercat cât am putut ca atunci când venea acasă să găsească măcar un suplinitor de mamă. Ea m-a ajutat foarte mult: la zece ani, a fost ea mămică pentru surioara ei de patru ani.

Apoi, la universitate trebuia să mă dovedesc. Și să supraviețuiesc reorganizărilor din sistem. Această perioadă a fost și una în care am învățat să mă ridic atunci când cad. Gloria nu înseamnă să nu cazi niciodată, spune un proverb chinez, ci să reușești să te ridici atunci când cazi.

Am adus acasă și tristețile de la serviciu, fără îndoială. De multe ori, drumul în mașină, de la Utrecht spre casă, era foarte util: ascultam radioul și puteam să și plâng, mă descărcam, ca să ajung acasă altfel. Tatăl meu își lăsa întotdeauna problemele la ușă, pe tata nu l-am văzut decât surâzând. Am încercat și eu același lucru, dar copiii mei și soțul meu m-au văzut și tristă.

Dacă mă uit în urmă, pot să spun că, totuși, nu am făcut carieră, în sensul expresiei românești, dar m-am menținut și am avut bucuria de a face o muncă în afara casei și de a rezista prejudecăților.

În toți acești m-a interesat și ce se întâmpla în România. Chiar dacă nu trăiam în țară, am trăit lângă țară. La un moment dat, a venit și amnistia pentru condamnare, dar nu m-am dus în țară imediat. Am avut norocul că au venit aici părinții mei și soacra mea, cu intervenții majore, desigur. Și ne-au ajutat și ei la creșterea copiilor, mai ales vorbind limba română cu copiii, pentru că am ținut foarte mult ca fetele să vorbească limba română. În orice caz, nu pierdeam din vedere ce se întâmpla în țară. După 2000 am consultat arhivele Securității, mi-am găsit dosarul în care apar multe ștersături și am reușit să obțin și versiunea digitală.

În anii ’80, ani de mare greutate pentru poporul român, aveam liste cu oamenii care o duceau foarte greu și pe care i-am ajutat, nu numai noi, dar i-am implicat și pe olandezi. Fiecare familie era „adoptată” de o familie din Olanda, ajutorul venea prin pachetele trimise. Am apelat la ajutorul ziarului local pentru a găsi familii care vor să ajute. Mai târziu, după 1989, ne-am dus cu transporturi umanitare în sate din Moldova – familia soțului meu venea din zona Dolhasca –, organizate de aici, din satul nostru. Și toți acei oameni au rămas în contacte permanente cu cei din România, pe care i-au vizitat, și mai târziu s-au născut prietenii. Am avut atunci speranța că imaginea României va crește atât de frumos, pentru că nu va mai fi dependentă de informația din ziare, care este întotdeauna incompletă. Situația s-a schimbat puțin prin ’95, când au apărut niște corespondenți de presă foarte buni, cum a fost Olaf Tempelman, de la Volkskrant, care a scris și articole despre lucruri pozitive care se întâmplau în România.

Am crezut că prin nașterea sutelor de asociații, fundații, înfrățiri între orașe din Olanda și România, totul va merge foarte bine, că acum olandezul se va convinge singur de cum sunt românii. Dar nu m-am gândit că răul nu venea numai de la maniera de redare în presa străină, ci și din modul în care chiar românii se pot comporta în lumea largă.

Cu aceste elemente mai puțin pozitive m-am familiarizat când am făcut muncă voluntară la o organizație din Amsterdam, care se numea AMOC. Organizația, care avea rădăcini în Germania, voia să controleze problema drogurilor într-o țară care era considerată paradisul drogurilor încă din anii ’60. După ’90, au început să acorde ajutor și altor naționalități, inclusiv românilor. E adevărat că nu am întâlnit români care se drogau, nu erau atrași de droguri, dar am întâlnit oameni care căzuseră victime rețelelor de prostituție. Așa am intrat în contact cu un aspect care mi-a deschis ochii asupra ipocriziei lumii în care trăim.

În concluzie, în Olanda s-a desfășurat cea mai lungă parte din viața mea: m-am căsătorit, am născut doua fete, pe Irina și pe Maria, am avut o viață profesională care mi-a adus multe satisfacții, am ieșit la pensie și am devenit bunică. O pot considera o viață împlinită.

Am un singur mare regret: că nu mai sunt destul de tânără pentru a putea să transmit nepoților mei în suficientă măsură frumusețea limbii și a culturii române, să le vorbesc despre rădăcinile bunicilor lor.

Cum vă simțiți în societatea în care trăiți?

Foarte bine. Am impresia că este locul care mi se potrivește de minune. În 1968 am fost într-o excursie cu trenul prin Europa – Viena, Amsterdam, Paris, Nisa, Lausanne și înapoi la București. Când m-am întors, mama m-a întrebat: „Ei, fată dragă, dacă s-ar pune problema vreodată, în ce țară ți-ar plăcea să trăiești?”. Eu am răspuns imediat Olanda sau Elveția. Ce mi-a plăcut în Olanda? Mergeai în niște tramvaie superbe de la gara centrală din Amsterdam până la RAI (centru de târguri și expoziții, n.r.), unde am participat la un congres. Erau ordonate și curate. În Vondelpark nu am găsit un parc obișnuit, ca la noi, cu flori multe, ci cu mulți hipioți, lățoși și murdari, dar era un aer tolerant, de libertate, care m-a cucerit enorm. Iar în Elveția era disciplină, totul organizat, munții pe care îi ador – și îmi lipsesc –, dar cred prin Olanda am făcut o alegere minunată.

Admir disponibilitatea lor de a te ajuta și de face voluntariat Nu poți completa toate nevoile societății doar prin muncă plătită. Am început cu munca de voluntariat și continui și acum. Când am fost la acea organizație din Amsterdam, unde lucram ca voluntar, fetele mele au zis: „Mama, în sfârșit, faci și tu ceva util”. Psihologia experimentală de laborator și chiar experimentele din școli li se păreau fetelor mai puțin interesante decât contactul cu lumea drogurilor și a prostituției.

Îmi place cum își organizează olandezii timpul. Când am venit aici, toată lumea avea agendă. Prima noastră invitație în casă la niște prieteni olandezi am primit-o în ziua nunții noastre, pe 13 septembrie. Era o invitație pentru 14 februarie: „Ați putea să veniți la noi la masă pe 14 februarie?” Și ce surpriză plăcută, când un prieten olandez să vină spontan într-o vizită!

Am învățat aici că un copil trebuie obișnuit de mic cu valoarea banilor – banii de buzunar, zakgeld – pe care îi capătă de la părinți în schimbul micilor sarcini pe care trebuie să le efectueze acasă, iar de la o anumită vârstă și prin muncă în afara casei, livrând ziare etc.

Admir faptul că se face muzică în orice sat, că există o activitate culturală absolut în orice sat. Și mai admir și capacitatea pe care nu am cunoscut-o în România de a știi să dezbați fără a fi agresiv. Adică, nu cu „Taci, dom’le, că știu eu mai bine”. Trebuie să ne dezvățăm de așa ceva. O schimbare o pot aduce doar cei care poate vor vrea să se întoarcă în țară și vor vrea să participe activ la o politică a României și vor fi și lăsați să participe. Acest „Taci, dom’le” îl întâlnești la toate nivelurile.

Da, mă simt bine adaptată, dar, în același timp, am păstrat în familia mea și le-am făcut cunoscut și prietenilor noștri olandezi tot ceea ce e mai frumos din cultura și credința poporului român.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră ideea de succes? 

Nu există pentru mine. O accept la alții și spun „Acela e un om de succes”, dar eu personal nu o practic. Eu cred că trebuie să fii mulțumit de cum funcționezi, să ai senzația unei împliniri în muncă și în viața de familie, împlinire care trebuie să-ți fie recunoscută și de cei din afară.

Văd că noua generație este pompată de la trei-patru ani cu dorința de a ajunge la televizor, să fie The Voice. Vrei tu, ca părinte, ca fiica sau fiul tău să devină celebru, sperând ca și tu să devii celebru prin el? Asta e ceva care arată cât de strâmbă este societatea în care trăim. Trăiesc înconjurată de emisiuni care propagă dorința de succes. Această dorință ar trebui să fie rezultatul unei școli bune și a dezvoltării intereselor multiple. Să îi dai copilului posibilitatea să învețe, dar nu îl bombarda de mic cu această idee de succes.

Cum vă poziționați față de comunitatea de români din Olanda?

Comunitatea de astăzi este mult mai mare decât în perioada când am venit noi aici, când și acceptarea de către societatea olandeză era alta, era mai ușoară.

În anii în care nu am avut niciun contact cu Ambasada României (de la Haga, n.r.) am sprijinit toate inițiativele care apăreau, cum a fost crearea Roemenië Comité de către Sorin Alexandrescu, Jan Willem Bos, soțul meu și alții. Am și demonstrat activ împotriva regimului Ceaușescu. După 1989, am sprijinit crearea fundației Monicăi Săvulescu (scriitoare, n.r.), Fundația România-Olanda, creată numai din dorința de a face cunoscute olandezilor știința și cultura română. Mult mai târziu a apărut și organizația Andreei Teunissen, Fundația Carmen Sylva, care a preluat unele obiective culturale.

În prezent, situația este alta. Apariția Fundației Români pentru Români răspunde unei necesități reale, de a-i ajuta pe cei care vin aici să își construiască un drum. Am în continuare o atitudine foarte deschisă.  Mi-a fost solicitat de către ambasadă ajutorul și l-am dat și în cazul dramei de la Colectiv, când câțiva dintre răniți au ajuns și în spitalele din Olanda. A fost vorba tot de un sprijin emoțional, desigur, pentru familiile lor. De exemplu, am păstrat legătura cu mama singurului supraviețuitor din formație.

La activitățile organizate de ROMPRO, ca și la cele organizate de biserica din Schiedam, românii au ocazia să se întâlnească, să ceară și să primească informații și să se ajute.

Ce sfat ați avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?

Să se cunoască pe el însuși! Și e cel mai greu lucru. E mai ușor să îl cunoști pe cel de lângă tine, decât să vrei sau să ai capacitatea reflexivă de a te cunoaște pe tine. Adică, asta înseamnă să te întrebi: „Cum aș putea funcționa într-o țară în care nu cunosc limba, între oameni străini?”. E bine ca românii să nu trăiască într-un ghetou românesc. Dacă vii aici și ai planuri să rămâi, trebuie să trăiești și printre olandezi, nu numai printre români.

Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita

fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei

Portret foto: Cristian Călin –  www.cristiancalin.video