Cum ai ajuns în Olanda?
Povestea mea din Olanda începe, de fapt, în Irlanda. Mult timp ne-am dorit, eu și soțul meu, să plecăm din România, iar motivul nu a fost unul financiar. Amândoi voiam să descoperim altă țară, să înțelegem altă cultură, să ne reinventăm într-o altă cultură.
Mi-am depus CV-ul pentru a găsi un loc de muncă în mai multe țări, până când David Hayes, un director de rețele de socializare din Irlanda, mi-a zis: „Gata, hai la noi!”. Și cum s-a întâmplat acest lucru? În concediul meu de odihnă am fost în vizită în Irlanda, iar în ultima zi ne-am gândit să mergem și la o agenție, pentru un schimb cultural între Irlanda și România. În acel moment aveam aceeași funcție ca a lui David Hayes, eram director de rețele de socializare la Webstyler, în București, iar el era director la o agenție al cărei nume sigur nu o să îl uiți, dacă ți-l spun. Se numește In the Company of Huskies.
Prin urmare, am fost la acea agenție, am discutat multe lucruri despre problemele de zi cu zi, despre lucrul cu clienții, despre creativitate în publicitate și multe altele. A fost o discuție foarte, foarte frumoasă, iar spre finalul întâlnirii mi-a spus că ar avea o poziție liberă în agenție și m-a întrebat dacă aș vrea să vin să lucrez la ei. Întrebarea m-a luat puțin pe nepregătite și i-am spus că trebuie să mă gândesc puțin. L-am rugat să îmi facă o ofertă, care să corespundă nivelului de trai din București – chirie, coșul zilnic etc. –, astfel încât să nu mă plătească mai puțin decât meritam. După două luni eram deja mutați în Irlanda, iar după trei luni Bogdan, soțul meu, a adus-o cu mașina și pe Laika, câinele nostru, pentru că nu se putea fără ea!
După primele șase luni ne-am dat seama, însă, că nu ne înțelegem cu irlandezii. Nu am reușit să ne obișnuim cu modul lor foarte complicat de a privi lucrurile și discursul zilnic. Răspundeau unei întrebări învârtindu-se cumva în cerc, fără să ajungă direct la soluție, iar această abordare o regăsești în felul lor de a trăi, astfel că ne-am hotărât să încercăm în altă parte. Sigur că ne-am mai acordat ceva timp, nu am vrut să plecăm așa, după numai șase luni de zile. În acea perioadă am luat în calcul chiar și o eventuală întoarcere în România, nu ar fi fost nicio problemă.
Un prieten ne-a sfătuit să mai încercăm și prin alte țări din Europa. Nu am vrut în Marea Britanie, pentru că irlandezii au adoptat de la britanici multe lucruri, deci șansele să nu ne placă stilul de viață britanic erau destul de mari. Am început să-mi depun CV-ul prin toată Europa, iar Philips Olanda a avut cea mai bună ofertă. Și așa am ajuns în Olanda. Am plecat din România în ianuarie 2015, iar în decembrie, în același an, eram deja în Olanda.
Cum a fost începutul aici, în Olanda?
Am aterizat într-o întâlnire cu mulți directori ai Philips, de la mai multe departamente. Vorbeau despre un proiect important, nu găseau cea mai bună soluție, se discuta deja de vreo jumătate de oră. Eu nu înțelegeam exact care sunt problemele, pentru că eram proaspăt sosită. La un moment dat, unul dintre directori a spus cu voce tare și convingător: „O să fiu onest cu voi toți și o să vă spun adevărul.”. Mă uitam uimită la ce se întâmpla. Directorul a continuat și chiar a punctat problemele și a dat și una-două soluții. În acel moment am văzut un clash (conflict, n.r.) între Irlanda, unde, cum am spus, se învârteau în jurul cozii fără să ajungă la o soluție agreată de toată lumea și Olanda, unde totul s-a comunicat direct și s-a schițat foarte rapid un plan de acțiune. Acesta a fost pentru mine primul șoc cultural.
Apoi, am început să încerc să le înțeleg cultura. Bariera limbii joacă un rol important, pentru că încă nu vorbesc limba. Sigur, la birou toți vorbesc engleză în momentul când este un emigrant în grup, din cauza asta îmi este foarte greu să învăț neerlandeza. Am început să o învăț, dar nu pot susține o conversație mai complicată decât cea pe care o am cu casiera de la supermarket. Asta se întâmplă pentru că nimeni nu vorbește neerlandeză cu mine. Soțul meu a început să vorbească, dar durează până când poți să spui că știi o limbă. Mă uit la televizor și înțeleg mult din ce aud, dar nu este același lucru cu a putea vorbi. Chiar și în conversația de la supermarket, câteodată mă poticnesc și mi se pare că mi-ar fi mult mai ușor să mă exprim în engleză, pentru că știu sigur că o să spun ceva greșit, ori pronunția, ori un de sau un het așezat greșit… Iar ei, la cea mai mică greșeală pe care o aud, trec imediat, fără probleme, la limba engleză.
La primărie am avut un alt șoc, dacă ar fi să compar cu România. În primul rând, clădirea, care arată mai bine decât cea mai frumoasă universitate particulară de la noi. Apoi, toată lumea îți vorbește în engleză, totul este digitalizat, îți iei bon de ordine, într-un sfert de oră ești deja în fața unui funcționar public. Dar mai mult decât atât, omul de la ghișeu ne-a explicat că semnează hârtia de care aveam noi nevoie și că își asumă responsabilitatea pentru acea semnătură, pentru acele date din documentul pe care îl elibera. Oare când o să avem așa ceva și în România, să existe responsabilitatea lucrului făcut? Dacă orice om din România ar fi conștient că trebuie să își asume responsabilitatea, cred că s-ar schimba cumva situația. Dar trebuie să fii conștient că munca ta contează.
Cum te simți în această societate după trei ani?
Față de Irlanda sau România, viața de zi cu zi nu s-a schimbat cu mult, este aceeași. Adică, merg la birou, mă întorc acasă și încercăm să avem o viață culturală destul de bogată. Avem relații foarte bune cu vecinii și aici trebuie să menționez ceva. Foarte mulți, când am venit în Olanda, ne-au spus că olandezii nu o să ne invite la ei în casă, că sunt reci… Ei bine, am intrat în casele vecinilor, am fost invitați la masă, să bem împreună un pahar cu vin, am stat mult de vorbă. Avem o vecină care vine din când în când la noi ca să vorbească în neerlandeză. Mi se pare extraordinar. Mai mult decât atât, avem trei sau patru vecini cu care ne ajutam cu regularitate. Și când spun că ne ajutăm, nu ma refer la cărat mobila, ci e un ajutor care întreține o relație bună. Și cred că lor le place foarte mult să vorbească, vor să afle mai multe despre țara din care vii, să afle dacă vii dintr-o familie bună, ce înseamnă o familie bună în România, ce înseamnă educație bună în România. Au avut foarte multe întrebări, chiar de când am venit. Când a văzut că avem câine, prima întrebare a vecinului Hein a fost: „Pungi aveți?”. Și atât. Bogdan a scos punga din buzunar și i-a arătat-o, chiar dacă eram în curtea noastră. Și după aceea apropierea s-a întâmplat ușor-ușor.
Unii se simt ofensați de astfel de întrebări.
Am auzit și astfel de cazuri, dar noi nu ne-am simțit deloc ofensați, nici chiar de întrebarea „Cât stați?”. Cred că sunt întrebări firești. De exemplu, în România și noi am avut aceleași tipuri de întrebări pentru niște turci cu care ne-am împrietenit și am rămas prieteni peste ani. Vrei să știi cu cine te învecinezi, să înțelegi cine îți intră în țară.
Dar să revenim la întrebarea inițială: cum te simți în societatea olandeză?
Da, chiar și olandezii m-au întrebat acest lucru. Eu simt acum că trăiesc în două lumi: în cea de la birou și în cea din casa în care locuim în Haarlem. Și cred că la fel era și în România. Trăiam într-o bulă a oamenilor din publicitate, pentru că acolo lucram, și într-o bulă a artei, pentru că Bogdan este artist.
Ce ne deranja în România, în afară de vecini – glumesc! -, era că în momentul în care intram în contact cu alte bule care nu aveau nici un interes comun cu ale noastre, încercam să le evitam. Era o reacție organică. Nu voiam să vad multă sărăcie, mulți oameni supărați, străzi cu gropi și așa mai departe. Aici însă, nu mai există această respingere a interacțiunii cu alte bule.
Dar nu pot decât să spun că ne simțim bine aici. E o stare de relaxare pe care nu am avut-o nici în România și nici în Irlanda. Simțim că ne putem dezvolta personal.
Ce înseamna succesul pentru tine?
Când a fost ultima oară în România, l-am rugat pe Bogdan să îmi aducă cartea Old Farts de Sorina Vazelina. Este o carte ilustrată. Autoarea încearcă să explice trecutul cu ajutorul bunicilor ei, de la care culege tot felul de povestioare pe care le transpune în ilustrații. Una dintre povești este despre migrația din timpul monarhiei Habsburgice. În timpul colonizării Habsburgice, mulți țărani au fost ademeniți, oferindu-li-se promisiunea unei bucăți de pământ, a unei case, boi, cai, o vacă, o căruță și unelte. Între 1722 și 1787 – citez din cartea Sorinei – 40.000 de suflete au venit în Banat și Transilvania. Oamenii i-au numit șvabi, veneau din Alsacia și Lorena și din Luxemburg.
Unde încerc să bat cu povestea asta? O dată că e bine să nu îți uiți istoria, ca să îți poți interpreta propria istorie personală, dar și că mulți se gândesc că dacă ai reușit să emigrezi, înseamnă că ai succes, că succesul e garantat emigrării. Ce nu iau în considerare cei care au acest gând, este efortul de a te adapta la o cultură nouă și de a te reinventa. În sufletul unui emigrant se produc niște schimbări fundamentale, dacă nu de personalitate, în cazul unora, măcar prin numele pe care ți-l dau localnicii, șvabi, sași…
În copilărie am locuit între sași, în Sibiu. Știu că erau bine priviți și admirați pentru că erau gospodari, dar își păstrau cât se poate de aproape rădăcina lor de proveniență, Germania. Sibienii îi vedeau ca pe localnici, „de-ai lor”, dar ei știau să se distanțeze și să se diferențieze prin cultura și tradițiile lor. Cel mai important, cred, e că vedeai că sunt o comunitate, iar cele două comunități luate separat, de sași și români, se respectau reciproc.
Prin prisma acestei povești, faptul că și pe pământurile românești erau de secole comunități întregi de emigranți, ai putea zice asimilați, aș vedea succesul acum ca pe puterea de a păstra ceva din identitatea ta și de a respecta cultura nouă. Știu că e vag, dar dacă ai puterea de a transmite valorile tale personale, asimilate acasă, cred că faci un mare bine comunității în care trăiești. Mai asociez succesul cu respectul pe care oamenii ți-l poartă și pe care și tu personal poți să îl ai față de alte culturi.
Ai vreun proiect de suflet?
Aș vrea să mă implic mai mult în proiecte de voluntariat, însă îmi este foarte greu, pentru că timpul meu liber este limitat. M-am bucurat, însă, foarte mult când Matei Câlția m-a invitat să îl ajut cu strategia de comunicare pentru expoziția Obiecte Grăitoare a tatălui său, Ștefan Câlția. Am simțit că pot să ajut în acel puțin timp pe care îl aveam. Am încercat să coordonez de la distanță echipa, cu întâlniri virtuale săptămânale.
Cred că a ieșit un proiect foarte fain, vizibil chiar și pe rețelele de socializare. Pe lângă picturi, Ștefan Câlția a adus în această expoziție obiecte din atelierul lui, pe care le-a strâns în timp, și fiecare obiect are câte o poveste. Există o carte cu aceste povești, există și o aplicație pentru mobil – IziTravel – în care aceste povești sunt narate chiar de Ștefan Câlția. Dacă stai să le asculți, le poți asculta și în mașină sau în tren, căci au ușurința unui podcast (înregistrare audio, n.r.) foarte plăcut, îți vei da seama că fac parte din acea istorie a bunicilor noștri, pe care ei poate că nu au avut darul să o împărtășească. Este o întoarcere în trecut care mie mi-a plăcut foarte, foarte mult. Cartea Obiecte grăitoare este editată și publicată de Editura Curtea Veche.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Când am venit în Olanda, primele nopți le-am petrecut la verișoara soțului meu, care stă în Eindhoven. Așa am cunoscut comunitatea de români din Eindhoven și într-un an am fost chiar la un picnic românesc. Am văzut cum arată o comunitate de români, care are la bază multe valori și interese comune. În Eindhoven chiar există o comunitate și ne-am simțit foarte bine acolo. Bogdan îmi spunea: „Uite, ăștia sunt românii care ne-au lipsit în România.”. Oameni deschiși, care abordează subiecte diferite, foarte primitori.
Acum suntem în Haarlem. Nu ne-am ferit de români, dar sfatul pe care îl primim foarte des de la alți români – nu numai de aici, dar și din alte țări – a fost să ne ferim unii de alții. Consider că nu este un sfat corect. Mi se pare nefiresc să mă feresc de cei ce vorbesc aceeași limbă cu mine. Un sfat mai sincer, pe care l-aș da oricui, este să își aleagă prietenii români așa cum ar fi făcut-o și în România. Faptul de a avea aceeași identitate națională nu e un motiv suficient de puternic pentru a lega o prietenie. Trebuie să fii atent când îți alegi prietenii, atât.
Trebuie să spun că nu vad încă o comunitate. Găsesc oameni faini în Amsterdam, în Haarlem, dar simt că nu există încă o comunitate.
Ce sfat i-ai da unui român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Cred că cel mai important este să emigrezi doar dacă ai un loc de muncă sigur sau, dacă ai o idee de afaceri, să ai și suficient capital să trăiești până când afacerea se pune pe picioare. Un alt sfat ar fi să nu te plângi de nimic, cel puțin în primii doi ani de zile nu te plânge, pentru că vei fi imediat etichetat drept unul căruia nu îi convine nimic, un personaj toxic. Nu o să auzi niciodată un olandez, într-o discuție cu un partener, să spună: „Măi, mie afacerile nu-mi merg și nu mai știu ce să fac”. Mai multe sfaturi, pentru români, am lăsat pe blogul Elenei Ciric.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala. Credit: Bogdan Bordeianu
