Cum ați ajuns în Olanda?
Am venit în Olanda în urmă cu 20 de ani. Nu am visat niciodată să plec din România. Vin din Sibiu, un oraș relativ mic. O perioadă am trăit și la țară. Dragostea m-a adus aici. M-am căsătorit, iar soțul meu a primit invitație pentru un doctorat aici și m-a întrebat: „Ce facem, mergem?”. Iar eu zis: „Mergem, ce să facem?”. Așa că am venit aici. El a lucrat la Universitatea Tehnică (TU) din Eindhoven, a făcut un doctorat în chimie, iar eu l-am urmat. S-a întâmplat în 1998.
Eu terminasem facultatea și încă nu îmi găsisem ceva de lucru. Visul meu era să lucrez la Muzeul Țăranului Român, dar atunci nu s-a putut să găsesc un post acolo, așa că o perioadă am lucrat ca jurnalist colaborator la o foaie ciudată. Am studiat istorie și antropologie culturală la Sibiu, iar soțul meu își începuse doctoratul la București, așa că prima dată l-am urmat în București. Aș putea spune că șocul cultural l-am avut în București, nu în Olanda. Personal, nu am lăsat nimic în urmă, în ceea ce privește cariera. Dar sigur, am lăsat în urmă familia, părinții, sora geamănă, fără, însă, să fie o despărțire dureroasă. Eram foarte îndrăgostită și relația mea personală avea prioritate.
Cum a fost începutul aici?
Greu. Am avut niște șocuri. Un exemplu ar fi cardurile bancare – în România de atunci nu exista așa ceva. Când am ajuns aici și am deschis un cont, mi s-a dat cardul bancar. Nu îndrăzneam să merg să scot bani. Soțul meu îmi spunea că pot să îl folosesc și la cumpărături, dar eram foarte intimidată de acele aparate.
Dar lăsând gluma la o parte, am avut un mare noroc, pentru că studenții de la doctorat formau o comunitate foarte prietenoasă, mare, internațională. Mi-am făcut atunci foarte mulți prieteni și eram ca o mare familie. Ieșeam împreună la film, la picnic, făceam excursii, ne invitam la cină românească, braziliană, olandeză, chiar. Am rămas în acest cerc internațional cam un an, după care mi-am spus că trebuie să iau contact cu Olanda. Așa că am început să mă uit în jur, să văd ce aș putea face. Dar până să mă dumiresc, am rămas însărcinată, așa că nu se mai putea face nimic.
Când Ana (fiica, n.r.) încă era bebeluș, mi-am reluat căutările. Am găsit în Groningen un masterat în cultură europeană și mi-am spus că se potrivește cel mai bine atât cu istoria, cât și cu antropologia culturală, pe care le studiasem în România. Distanța între Groningen și Eindhoven este considerabilă, dar mi-am zis că trebuie să găsesc o soluție. Am dus-o pe Ana la creșă la universitate, soțul pleca dimineața cu ea, iar eu mă trezeam în fiecare zi la ora 5 și luam primul tren spre Groningen. Așa am făcut masteratul, care a durat un an și jumătate. Când mă uit acum în urmă, mi se pare că a fost greu, dar atunci mi se părea normal ce făceam.
După aceea, a urmat din nou o perioadă de căutări, pentru că nu mai știam bine ce să fac, încotro să mă îndrept. Am terminat masteratul și acum ce fac? Și mi-am zis că fără să învăț limba neerlandeză, nu se poate altfel. Cu Ana mică, mă urcam pe bicicletă și mergeam la cursuri. Trebuie să spun, ca româncă, aveam groază de bicicletă și îmi era teamă să merg cu copilul pe bicicletă. Era o creșă specială pentru copiii străinilor, o lăsam acolo, iar eu mergeam la cursuri de limbă. Am reușit într-un an și jumătate să învăț limba în așa fel încât să pot să dau examenul de stat. Și apoi iar m-am întrebat ce fac mai departe, după atâta școală. Studiasem istoria, studiasem antropologia… Atunci mi-am zis de ce să nu încerc să lucrez în învățământ, mai ales că în facultate am fost nevoită să fac și un modul pedagogic.
În România, profesorul supervizor îmi spusese că am talent pedagogic, deși eu aveam în cap muzeul, cum v-am spus. Mi-am amintit ce mi-a spus acel profesor și mi-am spus că poate avea dreptate și că ar fi bine să încerc să lucrez în învățământ. România nu era atunci membră a Uniunii Europene, deci nu puteam să îmi echivalez diploma și să îmi iau aici automat gradul de profesor. Am fost sfătuită să merg la universitatea Fontys, unde am făcut câteva cursuri de completare. A trebuit să dau câteva examene, inclusiv pe cel de limbă neerlandeză pentru profesori, pe care, spre rușinea mea, l-am dat de patru ori. Dar, pe de altă parte, și colegii mei au picat la examen la fel ca mine, așa că-i și spre rușinea lor. Măcar eu aveam o scuză.
Am reușit să îmi iau gradul II de profesor de istorie și am vrut să merg mai departe, să obțin gradul I, chiar dacă nu ăsta este obiceiul pe aici. Am început să trimit scrisori la diferite școli, am început să cunosc mai mulți oameni din sistem și printr-un concurs fericit de împrejurări am reușit să obțin un post de profesor la o școală din Veldhoven, lângă Eindhoven, unde sunt și astăzi profesor de istorie și viziune a vieții – o combinație de antropologie culturală, filosofie, religie și cultură. Din nou, o combinație ideală pentru mine. Mă simt foarte bine aici, am colegi foarte plăcuți, buni profesional, elevi și mai buni, și mai puțin buni, ca peste tot.
Cum este să lucrezi în sistemul de educație olandez?
Se știe că elevii olandezi au gura mare. Sunt foarte critici și sunt foarte deschiși. Dacă ceva nu le place, îi spun profesorului în față. „E plictisitor, nu îmi place.” Materia mea nu este materie de examen, iar atitudinea elevilor față de astfel de materii este mai relaxată, nu au întotdeauna chef sau nu îi interesează și mă lupt cu această atitudine.
Și-n plus, apare accentul meu atunci când vorbesc limba neerlandeză. Mai primesc și critici din partea lor: „Doamna, unde este verbul?”. De obicei, în prima oră de curs le spun că nu sunt născută aici, că am învățat limba la o vârstă destul de înaintată și că e posibil să le sune ciudat. Am aproape zece ani de când lucrez la acest liceu și nu cred că mi s-a întâmplat de prea multe ori să nu înțeleagă elevii mei ce le spun. Șocul mare este doar în prima oră, când le spun cine sunt, de unde vin și de ce nu vorbesc perfect limba. La început reacționau mai puternic, dar acum sunt deja cunoscută în școală, au frați, au surori cărora le-am fost deja profesoară și observ că reacția nu mai este la fel de puternică. Acum știu că nu sunt Omul Negru și că nu mănânc nici copii pe pâine.
Cea mai mare mulțumire este atunci când un copil olandez îți mulțumește pentru lecție și îți urează un weekend plăcut. Și mai îmi place ceva. Câteodată vin și mă întreabă: „Ai chef de lecție? Pentru că noi avem!”. Ceea ce este foarte mare lucru la copiii olandezi, pentru că ei, de obicei, nu au chef de nimic. Sunt adolescenți pentru care nimic nu este cool. E o minune să îți spună că au chef de lecție.
Cum priviți toți acești ani?
Acum mă gândesc oare cum, Dumnezeu, am putut, de unde am avut energie? Atunci mi se părea normal. Aici mă simt acasă, aici m-am maturizat, aici am devenit ceea ce sunt din punct de vedere profesional. Poate că aș fi avut aceleași șanse și în România, dar s-a întâmplat ca toate astea să fie aici, în Olanda.
Ce vă place la societatea în care trăiți?
Ce îmi place mă și enervează: faptul că sunt foarte direcți. Îmi place să mi se spună în față „Nu merge așa.”, dar mă și enervează, pentru că în România nu mi s-ar fi spus așa ceva. Acolo, lumea te ia pe ocolite, fără să înțelegi, până la urmă, ce se vrea. [Aici], dacă observă că iei critica și construiești pe baza ei, atunci ai zece puncte de la ei. Ceea ce îmi place foarte mult. Sunt deschiși, sunt direcți, sunt critici în mod constructiv. Străzile sunt curate, oamenii sunt politicoși, îți zimbesc, îmi place.
Pe de altă parte, poți să ai și neșansa de a întâlni oameni care nu sunt toleranți, care sunt xenofobi, care sunt împotriva străinilor, dar, din fericire, nu sunt majoritari.
Ce înseamnă succesul pentru dumneavoastră?
Este cea mai grea întrebare. Eu nu m-am gândit niciodată că aș vrea să am succes. Cred că omul trebuie să-și găsească locul. Că e în România sau în altă parte, nu contează. Eu acum sunt convinsă că mi-am găsit locul.
Cum va poziționați față de comunitatea de români din Olanda?
Am început cu lecții de istorie la biserică. Așa am cunoscut foarte mulți români din Olanda. Dar sunt uimită cât de mulți români vin în continuare și cu cât entuziasm.
Mi se pare că e o comunitate frumoasă, închegată, dialogăm unii cu alții foarte frumos, dar sigur că sunt și bisericuțe, altfel nu se poate într-o comunitate de români.
Am pornit Școala Românească, de curând am început și un club de carte și identitate, iar cel mai nou proiect al nostru este șezătoarea. Suntem o mare familie. Avem nevoie de o astfel de comunitate, avem nevoie să păstrăm identitatea pentru noi și pentru copii.
Ce sfat ați avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
S-ar spune că profesorii sunt buni la sfaturi, dar nu și eu. E o decizie care îți marchează viața definitiv. Nu poți să spui așa de ușor „M-am răzgândit, mă întorc”. Gândește-te bine ce faci, informează-te, pentru că informația este vitală, trebuie să știi unde vii, ce fel de societate este. Trebuie să te aștepți și la greutăți. Nu poți să spui „Am terminat facultatea cu 10 și mă duc să mă primească ăia cu surle și trâmbițe”. Limba este foarte importantă. Când înțelegi expresiile și proverbele, sau vorbele din bătrâni, ca sa zic așa, abia atunci poți să spui că ai învățat o limbă.
—
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
