Cum ai ajuns în Olanda?
Mi-am întâlnit actualul soț pe când era în vacanță în Bacău, într-o discotecă în care nu prea intram. Aveam 17 ani și de atunci suntem împreună. În primul an a venit de vreo șase ori în România ca să mă viziteze și atunci am văzut și eu toată țara, împreună cu el. După acel an, după ce am împlinit 18 ani, am venit în Olanda. Asta s-a întâmplat în anul 2001. Părinții mei au fost foarte curajoși să mă lase să plec din țară în condițiile în care eu încă nu terminasem liceul.
Cum a fost începutul pentru tine?
Mi-a fost foarte greu. Cum spuneam, încă nu terminasem liceul. Mai întâi a trebuit să învăț limba neerlandeză și mi-a luat un an și opt luni ca să ajung la un nivel care să-mi permită să termin liceul în Olanda. Începutul a fost studiu, studiu, studiu în continuu. La un moment dat, pereții casei noastre erau plini de notițe adezive. Peste tot puneam câte una pe care îmi notam cum se pronunță un cuvânt sau altul. În acea perioadă a fost un mare consum de energie pentru mine, din cauză că a trebuit să dau examenul final – eindexamen – împreună cu toți ceilalți olandezi. A fost foarte greu, dar am reușit! În total, am avut nevoie de patru ani ca să ajung să știu limba la nivel de facultate. Am studiat afaceri internaționale și limbi străine la Universitatea Maastricht. Ajunsesem să vorbesc mai bine neerlandeza decât engleza, așa că facultatea am făcut-o în neerlandeză. Trebuie să spun că diploma de absolvire am primit-o în aceeași clădire în care s-a semnat Tratatul de la Maastricht.
După un program de pregătire la Maastricht School of Management – care oferă programe de studii superioare celor care au deja experiență de lucru –, mi s-a oferit acolo un loc de muncă. Acolo au fost primii cinci ani de carieră. Acum lucrez la MECC Maastricht (centru de expoziții și conferințe, n.r.), sunt manager pentru dezvoltarea afacerilor, cu specializare în târguri internaționale.
De curând, am lansat o rețea care se numește Women in exhibitions (femei în expoziții, n.r.), care se bucură deja de atenție internațională. Este o rețea de femei care lucrează în domeniul târgurilor internaționale și care vor să ajungă la un nivel cât mai înalt în această industrie dominată de bărbați. Când am început, nu am crezut că va avea atât de mult succes. Acum suntem în toate publicațiile de specialitate. Și o să mai auzi de această rețea, care a adunat deja aproape 70 de membre în doar patru luni.
Lăsând la o parte studiile, pot spune că mi-a fost chiar greu să mă integrez. Nu știu cum este în restul Olandei, dar în Maastricht se vorbește un dialect. Așa că nu a trebuit să învăț doar limba, ci și dialectul de aici. E foarte greu să te integrezi dacă nu-l vorbești. Mi-a fost greu să-mi fac noi prieteni, dar m-a ajutat faptul că m-am înscris la tot felul de cursuri, unde am întâlnit mulți oameni. Sigur că norocul meu a fost că Maastricht este, totuși, un oraș internațional, unde trăiesc și mulți expatriați și studenți străini. Primul meu angajator (Maastricht School of Management, n.r.) mi-a oferit accesul la un grup foarte internațional, care m-a ajutat să-mi creez o viață socială. În plus, am avut noroc și cu soțul meu, care are o familie minunată și care a devenit foarte repede și familia mea. Ei au suplinit lipsa părinților mei.
Unde este acasă?
Când mă întorc din România am sentimentul că mă întorc acasă, pentru că este o casă pe care am creat-o împreună, dar în conversații se întâmplă des să mă refer la România drept acasă.
Cultural, ai avut vreun șoc?
Am avut un șoc cultural după primul an în Olanda. Când am plecat, credeam că România este o țară deosebit de frumoasă, era casa mea. Însă când am revenit în România după un an în Olanda, atunci am văzut diferențele. Șocul nu a fost în Olanda, ci când am revenit în România. Atunci am văzut blocurile gri, murdare, prăfuite, am văzut că parcă nimic nu este organizat, că e altfel decât în Olanda, unde se acordă multă atenție spațiului public.
Cum privești toți acești ani?
Apreciez îndrăzneala mea de pleca în necunoscut și faptul că am reușit, până la urmă, să-mi organizez viața aici. Am reușit să fiu apreciată pentru ceea ce fac. Niciodată nu m-am simțit discriminată [ca om din România, n.r.], întotdeauna m-am simțit acceptată. La serviciu sunt o persoană pe care lumea o ascultă, care comunică direct. Managerul meu mi-a spus de curând că sunt puțin cam directă. Și atunci mi-am spus: „Uau, am reușit!”. E un compliment pentru un român, care, de obicei, ocolește mult până ajunge la ceea ce vrea, de fapt, să spună.
Ce îți place la societatea în care trăiești?
Îmi place că olandezii sunt onești, că sunt deschiși față de străini, chiar dacă, uneori, mai sunt și probleme, dar nu există societate fără probleme. Prin fundația mea (Wanna’Help, n.r.) sunt foarte activă și în România și observ cât de neacceptați sunt la noi romii sau alte naționalități. Chiar trebuie să învățăm să-i acceptăm pe alții. Acest aspect, prin care fiecare are șanse egale, îmi place în Olanda. Trebuie doar să muncești și să fii onest. Este o țară deschisă și frumoasă, care-mi dă energie.
Poți să-mi spui mai multe despre fundația ta?
Fundația se numește Wanna’Help (vrei să ajuți, n.r.) și investește în dezvoltarea copiilor orfani din România. Avem, până acum, patru orfelinate în care investim în Târgu Mureș, Glodeni și Bacău. Ajutăm 80 de copii. Anul acesta am vrea să ajungem chiar la 100, iar în 2019 la 200 de copii. În consiliul de administrație sunt numai olandezi, dar activitatea fundației este susținută și de comunitatea de români din Olanda.
Cea mai recentă acțiune pe care am avut-o a fost în Maastricht: maratonul Maastrichts Mooiste. Am fost plăcut surprinsă să văd că români la fel ca mine au alergat împreună pentru țara noastră. Am strâns împreună peste 3000 de euro, o sumă care ne permite să adaugăm încă un copil în programul nostru. Putem să schimbăm încă o viață cu acești bani.
Trebuie să spun că la început nu am căutat români, pentru că voiam să mă integrez. Evitam să vorbesc limba română, ca să mă pot concentra pe învățarea limbii neerlandeze. Acum îmi pare bine că i-am descoperit pe acești români.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Aș vrea să devin mai activă și să mă întâlnesc mai mult cu românii din Olanda. Mă simt mai mult olandeză decât româncă, poate pentru că eram foarte tânără când am plecat din țară. Am descoperit, însă, că mi-e dor să interacționez cu oamenii de aceeași vârstă cu mine, care au trecut prin acest proces al emigrării.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Pentru mine, succesul înseamnă să văd în fiecare zi că o viață e ajutată. Acel weekend cu Maastrichts Mooiste a fost un succes pentru mine, pentru că am reușit să aducem o tânără dintr-un orfelinat, ca să-i arătăm că se poate și altfel, o tânără care merge înapoi în România și poate ia cu ea niște idei frumoase de aici. Succesul e să văd oameni bucuroși în jur.
Se regăsește România în planurile tale de viitor?
Nu cred că m-aș întoarce să locuiesc acolo, dar vreau să ajut țara. Am o fetiță de opt ani care crește în Olanda și pe care nu cred că aș muta-o în altă parte. Știu cum este să pleci de tânăr. Poate când o să ies la pensie o să petrec mai mult timp în România, dar nu cred că mă voi muta acolo.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Să se pregătească foarte bine, să învețe limba, chiar înainte de a pleca. Fără să știi limba, e greu să-ți creezi un viitor aici.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
