Cum ai ajuns în Olanda?
Povestea este foarte lungă, dar încerc să o scurtez pentru tine. A debutat în urmă cu 28 de ani, când, după „celebra” revoluție din România, eram, dintr-o dată, liberi să călătorim, să plecam. Prietena mea de atunci, actuala soție, voia neapărat să ajungă prin Europa, să vadă Vestul. M-a convins și, uite-așa, am plecat la drum patru persoane: eu, ea și doi colegi de-ai mei de facultate. Ideea era că ajungem prin Vest în iulie, ne plimbăm pe unde putem, vedem cât putem, absorbim ce putem și ne întoarcem la școală în România. Zis și făcut.
Am venit cu avionul până la Berlin. De acolo ne-am plimbat cu trenul prin Germania, dar la un moment dat au început să se împuțineze banii, care oricum nu erau mulți. Am ajuns la Haga și unuia dintre noi i-a venit ideea să cerem o viză pentru Africa de Sud, să mergem să vedem cum e cu apartheidul. Sună naiv, dar îți povestesc exact cum s-a întâmplat. Ne-am dus la consulatul Africii de Sud cu taxiul – unul dintre motivele pentru care ni se tot împuținau banii, nu ne gândeam că am fi putut să luam și un autobuz dintr-o parte în alta. La consulat ne-au luat la întrebări: de ce vrem să mergem, ce vrem să facem acolo la 21 de ani – cam toți aveam aceeași vârstă. Plecarea ar fi fost asigurată dacă am fi fost polițiști sau cadre medicale. Când am văzut noi că nu putem pleca exact în ziua aceea – copilăria momentului –, ne-am spus că poate ar trebui să ne întoarcem în România. Mergând pe stradă, ne-am întâlnit cu niște români, cu care am stat mai mult de vorbă și care ne-au luat la ei acasă. Și pentru că au văzut că noi nu prea știam ce să facem, ne-au sfătuit să mergem la poliție să cerem azil. „Păi, și?”, am întrebat noi. „Păi așa vi se oferă adăpost, mâncare, intrați într-o procedură și în acest timp aveți timp să va gândiți ce vreți să faceți în continuare”, cam așa a sunat sfatul. E clar că nu eram foarte copți la minte. Ne-am tot gândit noi ce să facem, între timp trecusem de 20 iulie, eram pe drumuri de vreo săptămână și bani nu prea mai aveam. Ca să ne întoarcem în România, trebuia să luam trenul înapoi spre Berlin, dar nu aveam destui bani ca să cumpăram biletele.
Trebuie să-ți redau puțin contextul. Era 1990. Când am văzut unde locuiau cei care ne găzduiseră, parcă ni se părea interesant, deși era un loc obișnuit. Parcă îți venea să te întrebi ce trebuie să faci ca să joci și tu în același film. Apoi am cântărit ce aveam de pierdut dacă ne întorceam. Doi dintre noi aveau restanțe. Dacă ne întorceam, trebuia să mergem la examen, așa că am hotărât să urmăm sfatul cu azilul și am intrat în sistem. Am fost repartizați într-o tabără de azilanți din Nijmegen. Ne-au dat bilete de tren pe ruta Haga-Nijmegen, dar și un termen până la care trebuia să ajungem acolo.
Cum a fost viața în această tabără?
Ceea ce ni se spusese s-a adeverit: cei de acolo aveau grijă de tine, te hrăneau și-ți dădeau un adăpost, dar nu aveai voie să muncești. Nu am stat prea mult acolo, dar a fost un șoc pentru noi, ca români. Noi nu eram obișnuiți să vedem atât de mulți străini la un loc, în special oameni de culoare, din nordul Africii. Era greu să te amesteci cu alții, așa că noi am rămas în grupul nostru. De fapt, grupul a supraviețuit destul de mult timp.
În timpul procedurii, doi dintre noi și-au găsit parteneri de viață în Olanda. În cazul nostru – al meu și al soției – lucrurile s-au desfășurat altfel. Soția mea a rămas însărcinată cu fiul nostru, care s-a născut și a fost crescut în Olanda. Grație copilului, mama a primit ajutor umanitar și am rămas și eu pe lângă ei. Produsul dragostei noastre ne-a adus permisul de reședință.
Am observat că mulți din jurul meu, cu care vorbesc, au această tendință de a defini cumva momentul „zero”. „Am luat-o de la zero”, am auzit de multe ori. Acest „zero” e foarte relativ. Dacă mă uit la ce s-a întâmplat cu noi, pentru noi „zero” a fost chiar zero. Nu am avut absolut nimic. Am rămas aici în iulie 1990, dar prima mea muncă de birou am avut-o în martie 1996. Nu o să uit niciodată.
Ce s-a întâmplat după ce ați ieșit din tabără?
Multă muncă agricolă. Sunt doctor în praz, ciuperci și altele. Faci orice ca să supraviețuiești. Mai ales în Limburg, unde eram noi – și unde încă locuim –, unde nu era altceva de făcut în afară de agricultură. După vrei doi-trei ani de muncă la câmp, când am reușit, în sfârșit, să găsesc ceva de lucru într-un restaurant de lux, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Așa simți când ai un acoperiș deasupra capului și nu-ți mai pasă de intemperii.
Trebuie să spun că cei de la Biroul Forțelor de Muncă au fost fantastici. Te ajută foarte mult. Cu ajutorul lor am făcut multe cursuri de limbă sau specializate pe un domeniu sau altul.
Ce începusei să studiezi în România?
În România începusem să studiez Îmbunatățiri Funciare. Acum denumirea este alta: Ingineria Mediului Înconjurător. Acel an de studiu nu mi-a fost de niciun folos aici.
În Olanda, cu ajutorul acelui Birou al Forțelor de Muncă, m-am apucat mai întâi de desen tehnic pe computer. Soția mea lucra – ea nu a stat prea mult la câmp, a găsit de lucru prin diverse fabrici –, așa că eu am fost cel care a stat mai mult acasă cu cel mic. Și cum aveam timp peste zi, autodidact cum sunt, m-am apucat să învăț ceva cu acel computer pe care mi-l cumpărasem. A fost doar un pas, de la ceea ce făceam eu acasă, la școala de desen tehnic. Am învățat să desenez pe computer. Cursul avea durata de un an, dar în a noua lună, pentru că mă descurcam foarte bine și profesorul era încântat de mine, m-a recomandat și am fost recrutat direct de Xerox. Pentru mine era un vis împlinit.
De atunci, lucrurile au început să meargă bine, am ieșit din acea fază instabilă, o fază cețoasă, de căutări. Și am făcut totul singuri, fără niciun ajutor. Inclusiv pe cel mic l-am cărat cu noi peste tot, inclusiv la discotecă. Să nu uităm că atunci când el avea doi-trei ani, noi eram încă tineri, aveam 23-24 de ani. Un hobby de-al meu era să fiu DJ, așa că mergeam în discoteci, iar atunci încă puteai să mergi cu un copil în astfel de locuri. Astăzi e aproape imposibil.
Soția mea a început să studieze mecanica la Fontys Hogescholen în Eindhoven. Între timp, așa cum am spus, în 1996 am început și eu să lucrez la Xerox. Am avut o perioadă de vreo trei luni în care peste zi eram desenator tehnic la Xerox, iar seara spălam vase la cel la care lucrasem deja vreo doi ani și jumătate și nu am avut inima să-l las fără înlocuitor.
Când ai învățat limba?
Nu i-am dat atenție de la început, engleza era de bază. Și mare noastră uimire – a românilor, în general – a fost că până și tractoriștii cu care lucram vorbeau engleza. Totuși, după ce s-a născut Bart, în 1991, mi-am spus că dacă rămânem aici, e bine ca el să nu aibe vreo problemă cu limba. Când avea doi ani, am reușit să-l ducem la un fel de creșă, ca să interacționeze cu alți copii. Și tot atunci m-am gândit că și eu ar trebui să învăț limba, nu numai el.
Am început după metoda tipic românească: mi-am luat cărți, am început să mă chinui singur acasă. Dacă gramatica nu era o problemă, cu fonetica era mai greu, mai ales când nu ai talent la limbi străine. Soția mea a învățat mai repede, pentru că deja lucra în mediul olandez. De-abia prin 1994 am fost la niște cursuri de limbă, la o universitate populară (volksuniversiteit, instituție care oferă cursuri pentru adulți, n.r.), de care nu am fost mulțumit, pentru că acolo erau oameni foarte diferiți, de nivel diferit, din lumi diferite. Unii nu înțelegeau nici măcar literele. Norocul meu a fost că, totuși, lucrând la Xerox, unde se vorbea mai mult engleza, limba neerlandeză nu mi-a fost necesară. Oricum, procesul de învățare a limbii a fost destul de lung în cazul meu.
Ce a urmat după Xerox?
Xerox a fost o platformă foarte bună pentru mine. Am fost trimis la Gouda, la un centru special pentru Olanda, cunoscut sub numele de NVC – Nederlands Verpakkingscentrum. E o școală unde sunt pregătiți cei care lucrează în industria ambalajului. Și am fost trimis acolo să învăț despre materialele de împachetat – sticlă, tablă, carton etc. – și așa mi-am schimbat profilul, de la desenator la packaging engineer la Xerox.
Totuși, în capul meu rămăsese computerul și continuam să învăț diverse programe. Șefii mei de la Xerox au văzut această pasiune și mi-au propus să studiez informatica. Am acceptat imediat, așa că în 1999 m-am apucat iar de școală în Eindhoven. Studiam, evident, seara. Dorința mea era să devin arhitect de rețea. Au fost doi ani dificili, mai ales că și soția mea încă studia, ea a avut nevoie de șase ani să-și termine studiile.
În aceeași perioadă, un fost coleg care-și făcuse firmă de reciclat cartușe de toner, mi-a propus să lucrez pentru el, să am grijă de o ramură a firmei din România. Cumva m-a atras ideea, voiam să-l ajut, dar mă și gândeam să fiu o punte de legătură între Olanda și România. Așa că în 2000 am părăsit Xerox și am acceptat să lucrez pentru fostul coleg.
Așa am intrat într-o altă etapă, în care călătoream foarte mult în Slovacia și în România, la Câmpina. Ei bine, în România m-am reîntâlnit cu noi (românii, n.r.) și cu felul nostru de a fi, cu aranjamente, cu sforării, cu relații, cu pile. Pe undeva, trebuie să spun că a avut dreptate să aleagă un roman pentru acest post, pentru că știam cum merg lucrurile.
Eram mult plecat de acasă. Plus că școala continua, aveam teme. Pentru familie aceste absențe erau dificile. Erau prea multe mingi în aer. A trebuit să iau o decizie, să fac o schimbare și să rămân totuși în domeniul care-mi place, informatica. Așa am ajuns la o organizație pentru cei cu probleme mintale (geestelijke gezondheidszorg, n.r.), unde lucrez și acum ca arhitect de rețea – exact ce mi-am dorit.
Cum privești acești 28 de ani?
Am luat-o întotdeauna pe un drum după un calcul făcut și nu a ieșit niciodată rău. Poate că am avut eu mult noroc sau am stat lângă cineva care are mult noroc, dar nu-mi pare rău de nimic.
Singurul regret este, poate, că s-a destrămat acel grup de patru de la început. Nu am ținut legătura peste ani, chiar dacă toți am rămas în Olanda. Chimia grupului de atunci nu a mai existat.
Cum te simți în societatea în care trăiești?
Îmi place. Îmi place cum e totul organizat, ba chiar am un fel de teamă să nu se strice lucrurile pe aici.
La început, când vii dintr-o altă cultură, cu alte obiceiuri, dai de multe aspecte care-ți plac, le admiri, dar foarte repede te confrunți și cu ceea ce e altfel, ceea ce nu cunoști. Mulți români se plâng că e greu să-ți faci prieteni olandezi, că sunt mai reci decât noi, latinii, că nu poți să bați oricând la ușa cuiva. Până înveți acest lucru, îți trebuie energie, iar după ce-l înveți, îți trebuie timp să-l accepți, după care te obișnuiești și chiar îl admiri, pentru că-l aplici și tu. Dacă m-aș trezi acum la ușă cu un prieten din România fără să mă anunțe, mi-ar fi destul de greu să-i arăt o față de „bine ai venit”.
Îmi place foarte mult că, spre deosebire de noi, au continuitate. Când se apucă de un lucru, îl termină, ceea ce pe mine mă ajută foarte mult, mai ales la serviciu. Când bați palma cu cineva, se va întâmpla. E cu totul altfel decât la mama în cartier, în România. Când merg la ea și mă roagă să-i rezolv o problemă cu administratorul, e foarte dificil și-mi ia foarte mult timp să explic, să conving și nici nu am garanția că se rezolva.
Am adoptat mult de la olandezi. Acum sunt un amestec de roman și olandez, dar vreau să cred și că nu mi-am pierdut căldura și spiritul românesc.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Pentru mine, liniștea sufletească este totul. Mulți utilizatori de Facebook îți dau tot felul de definiții, printre care și una pentru fericire: „Ești fericit atât timp cât nu cauți fericirea”. Îmi place, e de pus pe faianță (olandezii au o tradiție a proverbelor imprimate pe plăci de faianță, n.r). Ca să parafrazez: nu caut succesul, ceea ce înseamnă că îl am!
Sunt încântat de ce văd, de ce aer respir, îmi place ce fac! Dacă mă întorc la acel moment „zero”, în drumul acesta de jos în sus, la un moment dat lași în urmă punctul în care ai nevoi. Dacă ai trecut de el, nimic nu mai contează decât liniștea sufletească.
Cum te poziționezi față de comunitatea românilor din Olanda?
La început chiar nu-i căutam pe români, mă feream, dacă vrei. Țineam neapărat să mă integrez, iar asta însemna, după mine, timp petrecut cu și printre olandezi. Mai târziu a apărut o platformă – www.romanians.nl, unde am fost și moderator –, care prin 2005 mi-a oferit ceva magic: puteam lega cu ușurință prietenii virtuale. Am observat că-mi face bine această interacțiune, și mai cu seamă soției mele. De la interacțiune virtuală am trecut apoi la întâlniri reale, am legat chiar prietenii care încă rezistă. Platforma nu mai există, dar au rămas câteva prietenii.
După acea perioadă, parcă nu am mai avut nevoie să umplu goluri în viața mea, nu am mai fost alert la noi relații, nu am mai cautat să mă apropii și de alți români. Nu particip activ la nicio acțiune, la nicio activitate.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
În general, nu prea dau sfaturi și nu țin nici discursuri. Dar, totuși, ca să dau un sfat, trebuie să știu ce profil are cel care vine, ca să îl pot ajuta. Sigur, sunt și sfaturile generale, de genul „învață limba, că e importantă”. Dar, zic eu, la fel de important este să vii pregătit să îmbrățișezi mentalitatea oamenilor de aici, să fii deschis, altfel îți va fi foarte greu.
Dacă vii ca turist, nu contează cum ești, dar nu arunca hârtii și semințe pe jos, te rog frumos!
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
