Ce te-a adus în Olanda?
Răspunsul este extrem de simplu: m-am căsătorit cu un olandez. Dragostea.
Și cum a fost începutul în Olanda?
N-a fost deloc simplu. Însă exercițiile de reinventare personală într-un context nou sunt extrem de utile. Dacă știi să tragi niște concluzii esențiale pentru viață și înțelegi contextul, atunci totul devine posibil.
În primele săptămâni am fost invitată la un centru de integrare, pentru un test psihologic. Lângă mine era o doamnă care nu știa nici să scrie, nici să citească. Și era o problemă uluitoare pentru cei din acest centru de integrare. Chestia asta a fost probabil unul dintre momentele cele mai umilitoare. La vremea respectivă, România nu era parte din Uniunea Europeană și a trebuit să trec prin tot procesul de integrare ca ceilalți imigranți veniți din Maroc, Tunisia sau de oriunde din restul lumii și nu din UE. Însă am realizat că toți sunt egali în fața legii olandeze, nu s-a făcut diferențiere pe criterii de studii sau pe alte criterii. Dacă în momentul respectiv m-am simțit extrem de umilită, când am fost în altă situație, la un spital, atunci mi-am dat seama că acest mod de a pune problema este unul foarte just, de a da șanse tuturor, chiar și celor care sunt complet analfabeți.
Cum te uiți la toți acești ani?
Eu cred că, și dacă te muți dintr-un oraș în altul în propria ta țară, nu este o antrepriză simplă. Deci, a te muta dintr-o țară în alta presupune multe chestii administrative care pot fi mai mult sau mai puțin plăcute. Pentru mine, toți acești ani au însemnat un parcurs de dezvoltare pentru că mă simt foarte bine aici, m-am simțit foarte bine de la început. Multă lume mă întreabă ce găsesc așa de special la Olanda. Eu cred că este un climat extrem de bun și pentru business și pentru dezvoltare personală. Pentru că ești lăsat în pace. Dacă ești bun și talentat, vin ei la tine și îți propun ei să colaborezi pentru că își dau seama că au și ei de câștigat. Ori, să trăiești alături de oameni mai inteligenți decât media este întotdeauna un câștig absolut.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Pentru mine, noțiunea de succes a fost întotdeauna o chestie abstractă. Pentru că eu nu am făcut nimic să ating succesul, ci am făcut tot ceea ce mi-am propus și mi-a plăcut să fac din alte convingeri… că un proiect sau altul a fost încununat de succes, a fost o consecință. Nu m-a interesat, nici în România și nici aici, dacă am succes sau nu. Nu mă interesează, pentru că îmi dau seama că, dacă parcurgi și faci ceea ce trebuie, atingi chestiuni esențiale, respecți anumite faze importante, atunci… Bineînțeles că este nevoie și de puțină șansă… Dar, în principiu, succesul vine și prin acumulare.
Când eram mai tânără, în România, am fost directoarea unuia dintre primele centre private de arte, aveam un buget destul de serios, am colaborat cu foarte mulți intelectuali de marcă, cu artiști importanți. În 2002, am făcut prima expoziție personală a lui Adrian Ghenie, în galeria centrului pe care l-am condus. Uite ce succes are el acum și ce succes au toți cu care am început atunci. Lucru care mă bucură enorm.
Însă era probabil o chestiune… social vorbind, era important să ai succes. În România, a fi de succes înseamnă să ai bani, să ai poziție socială, să ai o funcție. Funcția este extrem de importantă, aproape prea importantă, pentru că văd că sunt unii care țin de funcții în detrimentul oamenilor din jur, al comunităților, ei nu își dau seama că fiecare e doar un element dintr-un ansamblu, nu ansamblul însuși.
Activitatea mea din Olanda diferă substanțial de cea din România. În România, am lucrat în instituții și organizații, iar aici sunt propriul stăpân. Aici a trebuit să îmi fac propria fundație, companie, și să încerc, astfel, să îmi construiesc un parcurs. Asta a fost de o mie de ori mai greu decât mi-aș fi putut imagina. Au fost momente în care am vrut să abandonez, să fac altceva; e foarte greu să fii istoric de artă și să lucrezi cu arta. Nimeni nu are nevoie în Olanda de senior curators [curator senior, n.r.] din România; și totuși, mi-am făcut loc, lumea apreciază și are respect. Există un tip de respect pe care în România nu îl avem. Atunci când cineva face ceva și acel ceva este într-adevăr recunoscut, atunci există un respect implicit al comunității pentru persoanele respective.
(foto: Maria Rus Bojan și directorul EUROPALIA, Koen Clement. Fotografie realizată de Alexandru Matei)
Ai spus deja că te simți foarte bine aici. De ce?
Pentru că nu există acel grad de intruziune agresivă care există în România. Doi, lumea nu te judecă și, chiar dacă te judecă, nu îndrăznește să spună nimic, o ține pentru ea. Și e o societate justă, care a trecut prin toate reformele ea însăși, căreia nu i s-a impus nimic din afară. Vezi că ei, de la 1600, aveau orfelinate, case de bătrâni și aveau grijă unii de alții. Ori, chestia asta spune enorm.
Uită-te la sărbătorile lor naționale – la sărbătoarea eroilor – am fost extrem de impresionată de modul de comemorare. De pildă, la comemorarea eroilor din al doilea război mondial, ce moment excepțional a fost! Atunci am realizat că ei, ca societate, ei funcționează pentru că toate se leagă, toate comunitățile din interiorul acestei țări se conectează; există un mecanism extrem de interesant care aduce lumea împreună. Adică, chiar și pe mine, care nu sunt născută și crescută aici, m-a făcut să mă simt ca parte a acestui întreg.
Să vorbim un pic despre comunitatea românească. Te simți parte a comunității românești din Olanda?
Sigur că da. Tot ce este românesc este important pentru mine și tot ce vine din România are un soi de susținere implicită din partea mea. Evident că există aici diferite grade care țin de profesionalism și de tipurile de propuneri care vin către mine. Dar evident că sunt extrem de interesată să îmi valorizez singură contextul din care am venit, pentru că am realizat că asta este extrem de important. În momentul în care îți renegi condiția și identitatea, te plasezi pe o poziție inferioară. Iar un asemenea lucru, pentru mine, nu este acceptabil.
Ce sfaturi ai avea pentru cei care ar vrea să vină acum în Olanda?
E foarte greu de dat sfaturi, pentru că și aici societatea s-a schimbat. Pe de altă parte, România e acum în UE și e mai simplu să te muți și să accesezi posibilități și oportunități nu doar aici, ci în întreaga Europă. Însă este greu să dai sfaturi, pentru că totul ține de ce își propune fiecare, iar traseele de viață au dezvoltări particulare, ori în momentul în care vii cu o generalizare, această generalizare nu se poate potrivi, probabil, într-un caz la o sută.
Ai foarte multe proiecte în fiecare an și unul e mai frumos decât altul. Care este proiectul tău de suflet?
Adevărul este că am făcut așa de multe proiecte foarte aproape de sufletul meu, încât n-aș putea să zic că îmi place un proiect mai mult decât altul. Cartea despre care vorbești a fost rodul unei munci îngrozitoare. Am muncit cinci ani la cartea respectivă, am trecut prin stări de agonie și extaz în relația cu artistul despre care am scris. Cartea se numește „Whispers: Ulay on Ulay” (Șoapte despre Ulay). Este un artist [Uwe Frank Laysiepen, n.r.] extrem de important pentru neo-avangarda europeană, mișcarea de performance art [reprezentație artistică, n.r.] și body art [artă corporală, n.r.]. A fost partenerul Marinei Abramovici între 1976 și 1988, iar împreună au opera extrem de cunoscută de toată lumea, expusă în toate marile muzee.
Opera lui individuală a fost mai puțin cunoscută și pentru că el, ca om, este destul de dificil, dar se pare că a avut nevoie de cineva din estul Europei care să aibă răbdarea și consecvența de a nota și arhiva tot. Mă bucur foarte tare că am reușit. Am primit premiul criticii. Este un lucru fenomenal pentru că am primit premiul criticii în condițiile în care el este un artist german care trăiește aici… eu sunt din România, colegul meu – autorul cărții –, e din Italia, dar trăiește la New York, iar cartea e publicată de o editură olandeză. Acest premiu este extrem de prestigios, pentru că este acordat de asociația criticilor din Olanda, unde sunt toți directorii de muzee, toți curatorii și istoricii de artă și toți cei care scriu despre artă în Olanda.
(foto: Maria Rus Bojan cu Ullay și Alessandro Cassin)
Un interviu de Claudia Marcu; editat de Mihaela Niță și Alexandru Iosup
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
