Ce te-a adus în Olanda?
Nu a fost un plan foarte bine pregătit dinainte, nici măcar foarte rațional, spun eu, acum, uitându-mă în urmă. Am ajuns în Olanda, în Haga, în 2009, cu un puști de cinci ani de mână și cu un bebeluș de trei luni în brațe. Venisem la soțul meu, care ajunsese aici cu câteva luni înainte, pentru a-și ajuta un frate la buna desfășurare a unui proiect în construcții, proiect căruia i-au urmat și altele. Fără să ne gândim neapărat pe termen lung la un viitor în Olanda, odată ajunși am încercat să identificăm eventualele perspective de ancorare în societatea găsită aici.
Eu m-am născut într-un oraș frumos de munte, în Vatra Dornei, de unde nu credeam că aveam să plec definitiv vreodată, mai ales că nu aveam în familie exemple de emigrare. Geografia locului poziționează cumva central localitatea, de jur împrejur apărată de munți, ceea ce probabil mi-a dezvoltat un sentiment de confort la adăpostul granițelor. Și deși în copilărie mă mai întrebam ce-o fi dincolo de acei munți, niciodată nu mi-am imaginat că o să trăiesc în afara României.
Cum a fost începutul?
Am știut de la început că nu voi putea imediat să lucrez într-un sistem organizat, având mâinile ocupate, ca să spun așa. Astfel că, în paralel cu creșterea copiilor, la început mă ocupam de administrația casei, începând de la întocmirea documentelor necesare reglementării șederii noastre, pentru că în acea perioadă încă era necesar un permis de ședere, până la găsirea unei școli pentru băiatul cel mare – aici, școala începe la patru ani –, încheierea asigurărilor de sănătate, echivalarea diplomei mele – în România am absolvit sociologia la Universitatea din București –, contabilitatea de bază a activității economice a soțului reglementată sub statutul de liber profesionist etc. Ocupată cu toate acestea, am început să simt cât de importantă devenea cunoașterea limbii neerlandeze, deși, la început, oricine se poate descurca aici cu ușurință cu ajutorul limbii engleze.
Toată această perioadă, în care am încercat să stabilizăm șederea noastră în Olanda, m-a adus în contact cu noua cultură. În fiecare zi învățam ceva nou: distanța socială, în general, mai mare; zâmbetul social, maniera de a saluta, importanța punctualității. Nu a fost foarte ușor. Totuși, starea de pozitivism dată de faptul că trebuie să reușești măcar pentru copii, dacă nu pentru tine, ne-a dat energia necesară de a merge înainte fără să ne gândim foarte mult la pasul următor.
Am învățat destul de repede că în Olanda șansele cresc exponențial dacă începi cu activități de voluntariat. M-am adaptat acestui trend și am urmat un curs de pregătire, Op weg naar vrijwilligerswerk – Calea spre munca voluntară. Am început cu voluntariatul în cadrul diferitelor proiecte organizate de autoritățile locale din Haga în beneficiul imigranților. Astfel, am colaborat cu o mică echipă din cadrul municipalității, care încerca să aducă informații în anumite cartiere ale orașului locuite de imigranți, considerate aglomerate. Erau informații legate de eventualele pericole ale supraaglomerării. În cadrul altui proiect de voluntariat, una din organizațiile responsabile cu menținerea ordinii publice avea nevoie de interpreți culturali și lingvistici, care să faciliteze comunicarea cu est-europenii. Și românii deveneau un grup din ce în ce mai important.
Am continuat activitatea de voluntariat cu o fundație care derula proiecte în sprijinul procesului de integrare al cetățenilor est-europeni. De acolo mi-a fost facilitată, până la urmă, întâlnirea cu Fundația Barka, de care nu m-am mai despărțit, devenind angajata lor. Fundația Barka este poloneză la origini, înființată în 1989, în perioada Toamnei Națiunilor (perioada revoluționară de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, n.r.), născută ca răspuns la creșterea problemelor sociale din timpul acelor ani de transformare, în care mulți oameni nu se mai regăseau în noile realități socio-economice. Modelul propus de Barka a fost răspândit sub formă de franciză pe parcursul celor 29 de ani în foarte multe regiuni din Polonia, dar și în afara granițelor Poloniei: Anglia, Irlanda, Olanda, Belgia, Canada, Islanda. În general, în acele țări în care se resimțea nevoia de sprijin a polonezilor al căror proces de emigrare eșuase sau întâmpina dificultăți.
Există români printre aceste „persoane vulnerabile”?
Da, sunt. După polonezi, românii care se găsesc în situații vulnerabile sunt al doilea grup ca mărime.
Îți place să lucrezi în acest domeniu social?
Da, sigur. De altfel, fără o anumită disponibilitate emoțională, nu are sens să lucrezi într-un astfel de domeniu. În primul rând, pentru că, în general, persoanele vulnerabile au o capacitate de comunicare non-verbală foarte puternică și te simt. Tot procesul poate eșua atunci dacă nu ai disponibilitatea necesară și dacă nu crezi tu, în primul rând, că acea persoană poate să iasă din impas. Și apoi, ai și o satisfacție deosebită când simți că ai îndreptat parcursul descendent al cuiva, care, fără intervenție, s-ar fi putut opri într-un punct tragic.
Colaborarea cu Fundația Barka poate fi considerată proiectul tău de suflet?
Cu siguranță, da! În primul rând, pentru faptul că venirea mea în Olanda nu a fost o alegere asumată emoțional, am rămas cu o nostalgie față de România, iar acum simt că, prin activitatea mea la Barka, mă revanșez cumva față de locul unde am crescut și m-am format. Poate sună a clișeu, dar un sentiment constant de dor încă zgândăre inima mea. Prin urmare, da, îmi place că acest proiect îmi permite să lucrez cu românii.
Apoi, întâlnirea acesta neașteptată cu polonezii – am 24 de colegi polonezi – este surprinzător de frumoasă. De când lucrez împreună cu ei, descopăr multe particularități ale culturii lor: sunt un popor cald, ospitalier, iar arta lor are o anumită sensibilitate la care cred că noi, românii, rezonăm, identificând traume naționale similare. Îmi place povestea proiectului, cum s-a născut ideea din zbuciumul societății de a se adapta noilor realități de după revoluție.
Lucrezi cu românii într-o structură poloneză, dar totul se întâmplă în Olanda. Te apropii de această societate, de structura ei?
Trebuie să spun că, după aproape nouă ani, încă nu mă simt ca acasă, dar, totuși, e din ce în ce mai bine. Prin prisma serviciului, contactele cu structura societății olandeze sunt frecvente și simt că am început să o cunosc din ce în ce mai bine. Simt că am învățat cum să comunic în diferite situații, că am învățat limbajul anumitor instituții, mai ales în domeniul social, ceea ce mă ajută în relațiile de muncă în favoarea beneficiarilor. Și în plan informal mă simt din ce în ce mai confortabil în relațiile cu vecinii, cu părinții copiilor de la școală. Totuși, există mereu o anumită reținere emoțională.
De ce nu ai ajuns încă să te simți ca acasă?
Cred că din cauza faptului că am ajuns aici târziu, la 26 de ani. Cele mai profunde trăiri ale mele au avut loc mai devreme, în alte locuri, cu alți oameni, mereu în România. Apoi, viteza cu care se întâmplă totul aici, ritmul este altul decât la mine, în Vatra Dornei, unde dinamica vieții cotidiene era mai lentă, sau chiar și decât în București, unde oricine, oricât de ocupat ar fi fost, tot mai găsea răgaz să stea de vorbă cu vecinul, ca să dau un exemplu. Organizarea aceasta exagerată, care este un atu, în general, poate fi un obstacol în dezvoltarea relațiilor interumane. Mă refer aici, de exemplu, la faptul că până și vizitele informale trebuie programate.
Dar ce îți place aici, totuși?
Îmi place foarte mult relația adulților cu copiii, care este mult mai deschisă decât în România, mult mai prietenoasă și mult mai prezentă. La școală, atmosfera este mult mai relaxată decât în România. Copiii sunt încurajați să se exprime liber, să aibă încredere în ideile lor, să nu se cramponeze în protocoale rigide.
Apoi, atmosfera de sâmbătă dimineața, când fiecare familie cu copii mișună înspre și dinspre activitățile sportive ale copiilor, de departe cel mai popular în rândul băieților fiind fotbalul, iar în rândul fetelor hocheiul pe iarbă. În cartierul în care locuiesc eu sunt patru astfel de cluburi sportive. Și fiul meu cel mare joacă fotbal și suntem, deci, prinși în universul ăsta. Părinții sunt foarte implicați – sâmbăta au loc mereu meciuri, în timpul săptămânii sunt două antrenamente –, își susțin cu entuziasm – până la fanatism – copiii. Sunt toți la curent cu situația clasamentului în campionat – amator, bineînțeles, dar foarte bine organizat. Mai mult, părinții se străduiesc să creeze o anumită legătură între copiii aceleiași echipe și organizează ieșiri împreună. E fascinantă dinamica creată acolo.
Un alt lucru care îmi place foarte mult este libertatea de mișcare și facilitarea mersului cu bicicleta. Peste tot există piste de biciclete foarte sigure, largi, bine delimitate. Cu același card pentru mijloacele de transport în comun călătorești pe distanțe lungi, schimbând autobuz, tramvai, metrou, tren și inclusiv bicicleta, pe care poți să o închiriezi simplu de la gară. Deseori, bicicleta, mai ales în oraș, e o opțiune mult mai avantajoasă decât mașina.
Ce înseamnă pentru tine ideea de succes?
Cred că prima oară m-am întâlnit cu ideea de succes pe la 5-6 ani, când începusem să ies până la magazinul cu pâine și uneori, când mai eram întrebată a cui sunt, nimeni nu reușea să-mi identifice părinții. Atunci, căutând mai departe, toți îl recunoșteau pe bunicul meu, care era șef la atelierul de cojocărie din Vatra Dornei. Îmi amintesc și acum sentimentul, recunoscut mai târziu ca fiind de mândrie, când vedeam cum se schimbă expresia feței, dar și tonul vocii celor ce auzeau numele bunicului. Acea reacție a oamenilor m-a făcut pentru o bună bucată de vreme să mă prezint direct ca nepoata lui Ion Cojocaru. Deci prima mea definiție, de fapt prima unitate de măsură a succesului, era dată de numărul de persoane care recunoștea și reacționa pozitiv la numele cuiva.
Mai târziu, când am văzut primul client nemulțumit al bunicului meu, mi-am dat seama de vremelnicia succesului, dar și de faptul că succesul său se datora nu statutului de șef al atelierului, ci în primul rând calității muncii sale, pe care trebuia să se străduiască să o mențină la anumite standarde.
Și mai târziu, când am auzit prima critică a bunicii la adresa bunicului, mi-am dat seama că dacă un om are succes într-unul din planurile vieții sale, nu este neapărat la fel de bun în toate.
Și, în sfârșit, când am auzit-o tot pe bunica mea lăudându-l pe bunicul în fața unuia dintre clienții lui, în privința calităților lui într-ale cojocăriei, nu numai că l-am văzut pe bunicul zeu în acel domeniu – dacă și bunica zice –, dar mi-am rafinat și măsura succesului: numărul persoanelor, dar mai ales al celor a căror părere contează pentru tine, care-ți recunosc și apreciază meritul, calitățile și amprenta pozitivă într-un anumit domeniu.
Totuși, impresia mea este că, față de olandezi, în România suntem mult mai severi atunci când vorbim de succes. În sensul că în România parcă mai des se așteaptă de la cineva să aibă succes din toate punctele de vedere – educație, carieră, familie –, pe când aici pragul succesului este mai jos decât îl impun românii. De exemplu, aici nu sunt foarte mulți care vor să facă un doctorat cu orice preț, cum se întâmplă în România, ca să știe ei că au parcurs întreaga scară educațională, deși nu își propun neapărat să continue o carieră în cercetare. Olandezii vor găsi mereu argumente să se valideze și prin alte eforturi decât cele depuse în școală – întemeierea și păstrarea unei familii frumoase, activitățile de voluntariat –, fără urmă de rușine, cum deseori se întâmplă cu românii, în cazul lipsei unei pregătiri educaționale bogate.
Pentru mine, personal, succesul a mai primit o dimensiune odată cu nașterea copiilor mei. Pe lângă faptul că pot să am un impact pozitiv asupra unui număr cât mai mare de persoane, succesul înseamnă să reușesc să îmi motivez copiii să aibă idealuri înalte și să îi fac în primul rând pe ei să fie mândri de mine.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
În ultima perioadă, simt din ce în ce mai mult că fac parte dintr-o comunitate și-mi place asta, am nevoie de asta. Evenimentele organizate, mai cu seamă în ultimii ani, așa cum am înțeles de la românii stabiliți de mai mult timp aici, de către Ambasadă, de către Fundația Români Pentru Români Olanda sau de Școala Românească Haga reușesc să ne aducă laolaltă și să ne pună într-o oarecare interacțiune ce capătă o dimensiune din ce în ce mai identitară. Sigur că sunt în continuu contact cu românii, grație activității de la Fundația Barka, dar acolo este o altfel de întâlnire.
Ce sfat ai avea pentru un român care acum ar vrea să plece din România și să vină în Olanda?
Sfatul meu ar fi să vină pregătit, cel mai sigur pe baza unui contract de muncă, să se informeze înainte de plecare, de la reguli administrative, până la reguli de conduită în societatea olandeză – extrem de folositoare în acest sens este broșura Nou în Olanda [1], realizată de Ministerul olandez al Afacerilor Sociale și Ocupării Forței de Muncă. Aș recomanda să aibă un minim bagaj de limbă engleză – acesta este un factor determinant pentru reușită –, chiar un minim de cunoștințe de neerlandeză ar fi ideal. Să fie pregătit, că nu va fi ușor, dar cu efort susținut, se poate. Și să îmbrățișeze cultura mersului pe bicicletă.
[1] https://www.government.nl/documents/publications/2014/03/07/new-in-the-netherlands-roemeens
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
fotografie din arhiva personala, editata de Alexandru Matei
