Ioana Voiculescu

„”Dacă te referi la comunitatea de români ca fiind cei care se integrează, care vor să fie aici „acasă” și care vor să facă parte din viața economică și politică din această țară, ei bine, da, aparțin acestei comunități. Dar, subliniez, mă simt cetățean internațional.””
Ioana Voiculescu a studiat arhitectura in Romania. Dorința de a-si aprofunda studiile in acest domeniu a adus-o la un moment dat in Olanda. Dupa mai mulți ani, viața i-a dovedit ca nu arhitectura ii este drumul potrivit. Astăzi, Ioana pledează pentru o viață sănătoasă prin www.shiningmama.com Pentru ea, idea de succes nu se leagă de identitatea de roman, ci de propria persoana, care face in fiecare zi ceea ce ii place, se leagă de cit de mulți oameni poate ajuta prin Shining Mama.

Cum ai ajuns în Olanda?

E o poveste foarte lungă. Inițial, nu știam nimic despre Olanda, în afară de pictorii celebri și „brânza topită olandeză”, care s-a dovedit a nu fi deloc olandeză.

În 1991, în al doilea an de facultate, m-am înscris pentru practica de vară într-o tabără de restaurare unde nu vroia să meargă nimeni din anul meu, într-un sat unguresc din Transilvania. Practica trebuia să dureze două săptămâni, dar eu am ajuns să stau cinci săptămâni în acea vară, așa de mult mi-a plăcut. Eram singura româncă acolo, restauram o cetate veche împreună cu un grup de tineri unguri din acel sat, un grup de studenți la arhitectură din Budapesta, și un grup de studenți din Olanda. Acesta a fost primul meu contact cu olandezii.

Mai târziu, în timpul facultății am organizat în repetate rânduri, alături de prieteni olandezi, schimburi de studenți între România și Olanda. Din aceste contacte s-a născut cumva o idee pentru o perioadă educativă post-universitară în Olanda.

Am solicitat o bursă la multe instituții din România și Olanda, fără succes, însă, așa că, până la urmă, am abandonat ideea. Pentru că am terminat facultatea cu o notă foarte mare, imediat după am fost solicitată să mă angajez la un birou de arhitectură destul de cunoscut din București – care birou, după câteva luni, m-a trimis în Rusia, ca arhitectă pentru un întreg șantier.

În Rusia, am participat la construcția unui mic oraș, fiind singurul arhitect. Din punct de vedere profesional, a fost o experiență de cizelare ieșită din comun. Am lucrat acolo aproape un an, în condiții extreme: 17 ore pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica, 10 femei între 2500 de bărbați, fără radio sau televizor, fără cărți, fără timp liber și multe alte constrângeri și limitări.

La un moment dat, am primit veste de la secretariat că fusesem sunată la telefon de părinți, ceea ce era un lucru extrem de ieșit din comun. Ai mei mi-au spus că trebuie să mă întorc la București, pentru că am primit o bursă în Olanda, începând cu ianuarie 1997. Niște prieteni olandezi solicitaseră pentru mine, fără să îmi spună, o bursă specială și avuseseră succes. Așa am plecat imediat din Rusia, ca să îmi pregătesc plecarea în Olanda, pe atunci încă mai era nevoie de viză.

 

Cum a fost începutul? 

Conversația telefonică se întâmpla în noiembrie, iar bursa urma să înceapă la 1 ianuarie, anul următor. Până m-am întors din Rusia și s-a aranjat viza, au trecut mai mult de două luni, așa că am ajuns la școala din Zwolle abia la începutul lui februarie 1997, o lună mai târziu după ce începuse oficial bursa. M-am prezentat la școală imediat și am aflat ceva, cu stupoare, încă din prima clipă: nimeni de la școală nu mai știa de venirea mea și școala nu era chiar post-universitară, ci un HBO [Hoger Beroepsonderwijs, învățământ profesional superior, dar ca diplomă sub nivelul facultăților din România, n.r.], iar eu terminasem o facultate de șase ani.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg ce se întâmplă. M-am dat cu capul de mulți pereți și multe uși închise, am apelat până la urmă și la prietenii olandezi pe care mi-i făcusem în România, ca să mă ajute. Mi-am zis că, până la urmă, tot o să am ceva de învățat, chiar și într-un HBO, pentru că diferența de tehnică între România și Olanda era oricum destul de mare. Numai să mi se permită să învăț, atât voiam. Mi-am căutat un mentor și împreună am fost în audiență la directorul școlii. Astfel am aflat, după câteva săptămâni de confuzie, că, din cauza unei comunicări interne defectuoase în școală, toată lumea uitase că mi se dăduse acordul să studiez acolo pentru șase luni. După rezolvarea confuziei am făcut împreună cu mentorul meu și directorul școlii un nou plan: să studiez o zi pe săptămână un program pe computer pentru arhitecți, o altă zi pe săptămână să fac un studiu despre modalitățile de construcție ale diverselor tipuri de școli primare din Olanda, și celelalte trei zile din săptămână să fac practică – fără salariu și, deci, fără să fie nevoie de un permis de muncă – la o firmă de arhitectură.

Am fost atunci la aproape toate birourile de arhitectură din Zwolle și nicăieri nu am fost acceptată. Până la urmă, am găsit o mână întinsă la ultimul birou care îmi rămăsese pe listă. Am făcut, astfel, practica în Rotterdam, la un birou de arhitectură mic, dar foarte interesant. Așa a început și prima mea „navetă” în Olanda, călătoream săptămânal între Zwolle și Rotterdam.

După bursa de șase luni, m-am înscris la o școală post-universitară de doi ani pentru arhitecți, în Amsterdam. Nu știam încă aproape deloc neerlandeza, dar m-am ambiționat să mă înscriu la aceasta școală unde cursurile erau în neerlandeză. Ca să te amuzi, îți spun că am învățat pentru primul modul de la școală, drept de construcții, cu dicționarul lângă mine. Pe vremea aceea nu aveam Google Translate. Traduceam cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină și, uneori, habar nu aveam nici care cuvânt era predicatul. Noroc cu întrebările cu multiple opțiuni, pentru că numai așa îmi explic cum am trecut acel examen cu bine, după numai două luni de studiu.

Pe scurt, am avut parte de multe aventuri și, în 21 de ani de când am plecat din România, m-am mutat cu locuința de 23 de ori.

La un moment dat, în 2000, din cauza unor greșeli adminstrative – nu ale mele –, am fost nevoită să mă întorc în România. Atunci m-am simțit ca ultimul om. Aveam acel sentiment că eșuasem, că „am fost «plecată» și nu am reușit «să rămân»”. Greu de suportat reacțiile unor oameni cu care mă întâlneam pe stradă și care ziceau „n-ai fost și tu în stare să îți găsești un bărbat acolo!”. Le explicam că nu cu această idee plecasem în Olanda, dar multă lume se uita la mine ca la un eșec.

Drumurile te-au adus, totuși, din nou în Olanda în 2003. Ce s-a întâmplat?

După un an înapoi în România, o prietenă din Olanda m-a invitat să vin la ea în vacanță. În ultima zi a acelei vacanțe, am făcut cunoștință cu un tânăr olandez. A fost dragoste la prima vedere. În iunie 2003, după ce am lucrat ca arhitect trei ani în România și în toată Europa, am hotărât împreună cu prietenul meu să locuim împreună în Olanda. M-am gândit că voi putea să lucrez oriunde și să mă angajez imediat, având în vedere experiența mea profesională internațională foarte variată și că acum vorbeam fluent neerlandeza.

În primul an înapoi în Olanda mi-a fost, însă, greu să găsesc ceva în arhitectură, așa că am făcut de toate, inclusiv curățenie în case și vânzare la o brutărie-patiserie. În tot acel timp, spuneam oricărei persoane cu care mă întâlneam că „sunt arhitectă și îmi caut de lucru”. În momentul în care ajunsesem la limita disperării, am fost angajată la un birou de arhitectură și urbanism în Amsterdam. Au fost, până la urmă, trei ani dificili, pentru că făceam din nou naveta, locuind atunci în Haga – și lucram din nou foarte mult și intensiv. Îmi plăcea mult ceea ce făceam, dar, în același timp, simțeam că munca mea ca arhitect nu mă face extrem de fericită. Când s-a încheiat acel contract, am simțit că era momentul să schimb ceva.

M-am mutat într-un centru de meditație din Haga. Regula centrului este că cei care locuiesc acolo trebuie să și participe la tot ce se întâmplă în centrul respectiv, în compensația unei chirii mai mici decât cea de la o locuință obișnuită. Cât am locuit acolo, am conceput un nou design pentru întreaga clădire și am restaurat întreg centrul, împreună cu colocatarii mei, cu propriile nostre mâini. Un proiect extraordinar pentru mine, care m-a făcut să mă simt foarte bine. În acel an am avut și ocazia să predau meditație și să organizez tot felul de activități cu clienții centrului. M-am simțit foarte în elementul meu și, astfel, mi-am descoperit o nouă mare pasiune, de a lucra cu oamenii. Totuși, încă nu știam exact ce vroiam, așa că am continuat pe drumul arhitecturii încă un an, la un birou de arhitectură din Rotterdam, foarte cunoscut și apreciat pe plan internațional.

După două luni la acest nou birou, mi s-a propus să devin senior architect. După șase-șapte luni, mi-am dat seama că nu pot și că nu vreau să continui în acel ritm. Am propus șefilor mei să rămân să lucrez la ei ca simplu arhitect, dar nu au fost de acord. August 2008, când s-a încheiat acel contract, a fost ultima dată când am lucrat în arhitectură. Tot în acea lună august am descoperit și că eram însărcinată. Un copil care m-a luat prin surprindere, dar pe care mi-l dorisem dintotdeauna.

După nașterea lui Victor, am fost un timp foarte bolnavă. A fost un moment în care am început să văd o legătura între sănătate și felul în care mâncăm și ne îngrijim de corp și de noi înșine. La puțin timp după ce Victor a împlinit doi ani, am descoperit raw vegan food [dietă pe bază de alimente neprocesate sau preparate termic, din care sunt excluse orice fel de produse animale, n.r.] și smoothie-urile și sucurile verzi proaspete. Detoxificarea și această modalitate de alimentație m-au făcut să mă simt atât de bine, încât mi-am zis că toată lumea trebuie să știe ce poate să însemne raw living food pentru organism. La foarte scurt timp, m-am extins și la cosmetice, pentru că mi s-a părut logic că tot ce punem pe corpul nostru este la fel de important ca și ce introducem în corp – mâncarea. Am început să prepar totul în casă, din materiale biologice și, pe cât posibil, raw vegan: săpun, creme, pasta de dinți, șampon, tot. Mai târziu, am început să lucrez cu uleiurile esențiale cele mai pure de pe pământ. Și am început să îmi vând și arta, am avut și câteva expoziții personale.

Shining Mama s-a născut din combinația acestor lucruri care sunt aproape de sufletul meu. Acum pot să spun că în fiecare zi fac ceea ce îmi place, ceea ce iubesc, ceea ce mă face fericită. Valoarea vieții mele nu e definită de cât de mult și cât de intens muncesc, ci de câtă bucurie îmi aduce. În același timp, Shining Mama îmi permite să petrec mult timp împreună cu Victor, ceea ce, altfel, ne-ar fi lipsit amândurora foarte mult.

 

Cum te uiți la toți acești ani petrecuțîn Olanda?

Olanda mi se potrivește din multe puncte de vedere: uman, organizațional, logistic, chiar și climatic. Nu regret nimic din toți acești ani. Fiecare pas pe care l-am făcut a fost cu adevărat pasul următor și nici un pas nu a fost fără rost. Am fost permanent conștientă că ce am făcut în trecut – și, în special, experiența din România – mă ajută să dau formă momentului următor și viitorului; dar și că, dacă momentul următor nu îmi place, este ceva ce am creat singură, responsabilitatea mea, indiferent de condițiile din jur.

În Olanda am avut ocazia să învăț să fiu eu însămi, ceea ce, de fapt, în România nu am fost niciodată cu adevărat – sau nu am ales să fiu. Consider că fiecare pas pe care îl facem este o alegere. De fapt, prin Shining Mama încerc să îi învăț pe oameni că alegerea este la baza tuturor lucrurilor, a vieții.

 

Ce însemna succesul pentru tine când ai plecat din România și ce înseamnă acum?

Inițial, ideea de succes a fost legată – în mod fals – de șederea, de „rămânerea” în Olanda. Când am fost nevoită să mă întorc în România, acea primă idee de succes s-a năruit. Succesul a însemnat atunci să fiu arhitectă de succes și să am suficient de mulți bani ca să supraviețuiesc. Înapoi în Olanda, succesul a însemnat din nou un job bun și integrarea aici.

După ce am renunțat la arhitectură, a trebuit să mă redefinesc pe mine și ideea de succes în viață. Am realizat faptul că folosisem arhitectura ca identitate. Dintr-o dată, am început să mă întreb cine eram în lipsa acelui statut, al acelei identități, al acelui tip de succes. Am disecat atunci orice idee fixă despre succes pe care am putut-o descoperi în mine însămi. Așa am început să mă „dezbrac” în mod conștient de multe identități, inclusiv de aceea de a fi româncă. Personal, mă simt și întotdeauna m-am simțit un cetățean internațional, am călătorit mult și mă simt bine oriunde. De fapt, în Olanda mă simt des mai acasă decât m-am simțit vreodată în România.

Ideea de succes nu se leagă, deci, de identitatea mea de român care „se descurcă în Olanda”, nu se leagă de faptul că sunt sau nu sunt „patrioată” sau că știu ce s-a întâmplat cu cine știe ce om politic din România. Nu se leagă de „unde am fost și unde am ajuns”.

Conștient, acum succesul meu se leagă de mine, eu sunt eu și fac în fiecare zi ceea ce iubesc. Succesul se leagă de cât timp bun petrec cu fiul meu și de cât de bună mamă sunt în ochii mei proprii. Se leagă de cât de integrați suntem amândoi în societatea de aici, de cât de bine ne simțim cu viața și alegerile noastre, oriunde am fi. Se leagă de cât de conștient ne trăim viața și de câți oameni pot ajuta cu și prin Shining Mama.

 

 

Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?

Cred ca există mai multe feluri de români în Olanda. Sunt cei care încă vor să fie și sunt încă foarte legați de România și de tot ce înseamnă „țara mamă”, cei care refuză să se integreze aici, cărora le e continuu „dor de acasă”, cei care nu numesc Olanda „acasă” decât din greșeală. Cei care stau aici pentru bani și care se ghidează după principii românești. Îi înțeleg, într-un fel, dar eu nu sunt așa. Dacă te referi la acest grup ca fiind „comunitatea de români din Olanda”, nu prea fac parte din ea.

În același timp, sunt și cei cam ca mine, care au o altă abordare, care știu și simt că suntem cu toții cetățeni ai planetei, indiferent de culoare, de naționalitate, care văd că baza este identitatea umană, cei care se simt acasă și aici sau mai ales aici, în Olanda. Dacă te referi, deci, la comunitatea de români ca fiind cei care se integrează, care vor să fie aici „acasă” și care vor să facă parte din viața economică și politică din această țară, ei bine, da, aparțin acestei comunități. Dar, subliniez, mă simt cetățean internațional.

 

Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?

Aș sfătui pe orice român care vine aici să învețe limba. Acesta este un prag de care văd că se lovesc mulți. Vin în Olanda crezând că aici umblă proverbialii câini cu covrigi în coadă, ajung aici și nu se pot angaja nicăieri din cauza limbii – unii nu știu nici măcar engleză!

În al doilea rând, să nu vină aici cu ideea că în Olanda totul e ca în România, „dar mai bine și pe mai mulți bani”. Aici sunt alte reguli, scrise și nescrise, inclusiv cum se mișcă oamenii pe stradă. După părerea mea, trebuie să vrei să te integrezi. A refuza integrarea este, din punctul meu de vedere, cea mai mare greșeală. Să vii aici să îți faci „bisericuța” ta românească și să te plângi de tot felul de lucruri, că plouă mult, că e frig, că trebuie să mergi pe bicicletă, de taxe și de olandezi, de doctori sau că nu găsești carne pentru sarmale și așa mai departe, cu alte cuvinte, să te plângi de aspectele olandeze în Olanda, mi se pare de neconceput.

 

 

Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Niță și Alexandru Iosup

fotografii din arhiva personală, editate de Alexandru Matei 

Portret foto: Cristian Călin –  www.cristiancalin.video

 

 

Facebook
Google+
Twitter
LinkedIn