Cum ai ajuns în Olanda?
Georgiana: Am vrut să urmez o facultate de informatică. Încă din clasa a X-a am știut că vreau să studiez informatică. În plus, foarte mulți elevi din liceul meu din Galați voiau să plece să studieze în străinătate. Și eu am fost unul dintre cei care au vrut să experimenteze ceva nou. Mai întâi am avut Anglia în vizor, pentru că tendința colegilor mei era de a merge la o universitate acolo, dar, după mai multe discuții cu părintii, dar și cu mine însămi, am hotărât să îmi îndrept atenția spre alte țări.
Băiatul unei prietene de-a mamei era în Olanda, la Universitatea de Științe Aplicate Fontys. Ei bine, l-am contactat, am discutat puțin și atunci am descoperit că în Olanda există și un oraș numit Eindhoven, pentru că nu știam decât de Amsterdam și de Haga. Desigur, nu m-am limitat doar la Eindhoven, am solicitat și la universități din Amsterdam și Groningen. Am fost admisă la toate trei. Cum am ales? Am făcut o excursie cu mașina ca să văd toate cele trei orașe. A fost prima mea vizită în Olanda. Fiecare facultate avea avantaje și dezavantaje. În final, am ales Fontys pentru că este în zona Brainport (unul dintre cele mai inovative centre tehnologice din Europa, n.r.), așa se numește această regiune, unde sunt concentrate firme care fac cercetare. Este zona cea mai „deșteaptă” din Europa, iar facultatea are legături foarte bune cu aceste firme. Mi-am început studiile în Eindhoven în 2013.
Cum a fost începutul pentru tine?
Georgiana: A fost ușor, am ales să studiez ce mi-a plăcut încă din timpul liceului. Aș putea zice că am avut un drum chiar special. Fontys și Universitatea Tehnică (TU) din Eindhoven au legături foarte strânse și mulți studenți se mută de la o școală la alta. M-am bucurat că mi s-a oferit șansa să urmez cursuri și la Fontys și la TU Eindhoven, ceea ce mi-a permis să încep și un master mai târziu. Așa că, educațional, începutul a fost foarte, foarte bun pentru mine. La fel de bine a fost și din punct de vedere social și emoțional, dacă vrei, pentru că mama a fost cu mine. A contat și contează încă foarte mult acest amănunt.
În ceea ce privește contactul cu restul lumii, studentă fiind, totul a fost, din nou, foarte simplu. Am prieteni mulți și buni din timpul studenției, cu care încă păstrez legătura. Mediul era foarte internațional, cu studenți din țări diferite.
Acum lucrez la o unitate de învățământ olandeză, dar pot spune că anturajul a rămas în majoritate internațional. Între timp am învățat și limba. De fapt, sunt încă în proces de învățare. De exemplu, merg des la un pub quiz în limba neerlandeză.
Și mama încă este cu tine, aici, în Eindhoven. Cum a fost pentru tine începutul, Lucreția?
Lucreția: Soțul meu este navigator. Înainte de a porni spre Olanda, ne-am gândit la ce se poate întâmpla: el plecat, singur pe mare, eu acasă, singură, și Georgiana la studii în Eindhoven, singură. Așa am hotărât ca noi două să ne mutăm casa în Olanda.
Călătoriile noastre în afara țării au început pe când avea Georgiana opt ani. Mama mea a lucrat zece ani în Madrid, în Spania. Ca profesor în învățământul primar, am avut privilegiul unor vacanțe lungi și superbe. De la 1 iulie și până în septembrie ne petreceam vacanțele la țară la bunici, în Madrid. Atunci a fost primul contact cu străinătatea. Am observat că întotdeauna mi-a fost trecerea foarte ușoară, la orice schimbare de loc. Desigur, în Spania [a fost] mult mai ușoară grație limbii.
Începutul aici, în Olanda, a fost și el foarte frumos. Am privit această mutare ca pe o oportunitate. Am găsit această garsonieră, am amenajat-o, și acum este colțișorul nostru în care ne simțim bine. Am simțit primele luni ca pe o vacanță prelungită, mă bucuram în fiecare zi de poveștile Georgianei. Tot atunci i-am cunoscut pe mulți dintre colegii ei, erau mereu invitați aici și eram ca o mamă pentru ei. De-abia așteptam sâmbăta-duminica, să îi întreb „Ce vă mai gătesc?”. După aceea, mi-a fost puțin mai greu, dar am găsit un grup de oameni foarte calzi, care au dorit să facă lucruri frumoase pentru copii (comunitatea din Eindhoven, care a creat Școala Românească de weekend, n.r.). Era exact ceea ce îmi lipsea.
Ca să înțelegeți cum am interacționat cu alții din afara grupului de români, o să vă povestesc întâmplarea cu vecinul nostru. Sub noi a locuit, la un moment dat, un profesor universitar. Cel care ne-a ajutat să găsim această garsonieră mi-a spus: „Vezi că dacă vrei să înveți neerlandeza, aici locuiește și un profesor universitar care te poate ajuta”. Dar nu am acționat imediat, eram preocupată de altele. Într-una din zile, o furtună puternică a dărâmat pe balcon un suport în care aveam o perie, care a ajuns în balconul vecinului nostru, Evert. Ne-am trezit cu el la ușă cu peria în mână. L-am poftit în casă. Tocmai venise soțul meu din România, încărcat cu produse românești de la părinții mei. Aveam o masă cu adevărat românească și l-am invitat la masă. Atunci ne-am cunoscut cu adevărat, a rămas atât de surprins și ne-a spus că în viața lui nu și-ar fi imaginat că atunci când înapoiezi o perie, poate avea loc așa o apropiere între oameni. Deci, așa am început contactul cu societatea olandeză, cu vecinii din jur.
Georgiana, cum ai ajuns să predai la facultatea pe care ai absolvit-o?
Georgiana: Directorul m-a abordat. Mi-a spus că aveau nevoie de un asistent universitar și că toată lumea m-a recomandat. Iar eu am zis „De ce nu?”, cu toate că de mică i-am spus mamei mele, care este învățătoare, că niciodată nu o să vreau să fiu profesoară. Asta pentru că am văzut-o pe ea cât de mult muncea acasă, ca să se pregătească pentru lecții, cât de devotată era. Dar am acceptat oferta, pentru că, spre deosebire de mama, care îi forma pe copii, eu aici îi ajut pe studenți să meargă mai departe, nu îi formez. Așa am început să predau și am descoperit că îmi place. Predau numai ce vreau eu, numai cursurile care îmi plac, e o atmosferă plăcută, mă simt acasă, pentru că am studiat acolo patru ani, profesorii mei îmi sunt acum colegi, este cu adevărat o experiență deosebită.
Cum sunt relațiile de lucru?
Georgiana: Olandezii sunt foarte deschiși la tot ce înseamnă noutate. Tot timpul discutăm despre cum putem să îmbunătățim un program sau altul, cum să îl facem mai bun, mai atractiv. Profesorii au libertatea de a-și face cursul cum vor ei, cum cred ei că este mai bine. Anul trecut, în septembrie, am intrat mai mult în contact cu sistemul didactic, când a trebuit să pregătesc un curs de pregătire pentru cei care voiau să devină profesori la Fontys.
Relațiile cu colegii sunt foarte bune. Sunt și profesori titulari de curs, și profesori ca mine, asistenți, care predau un curs făcut de un profesor titular. Relația dintre aceste două categorii este una foarte deschisă. Nu contează cum abordezi cursul, atât timp cât obiectivele sunt atinse. Iar faptul că le-am fost studentă și acum le sunt colegă nu contează. Sigur, la început glumeau și mă întrebau „Ei, cum este să fii acum colegă cu Bert?”. Ei bine, e super, îmi place! Niciodată nu am simțit că se uită la mine ca la o fostă studentă sau ca la un profesor începător, niciodată nu am fost tratată diferit, mi se pare o relație de egalitate.
Lucreția, tu ești activă la Școala Românească din Eindhoven. Cum ai primit această schimbare?
Lucreția: Da, e adevărat. Din 2014 acesta este locul meu de muncă, dacă pot spune așa. Este o provocare foarte frumoasă. Sunt copii din familii de români și din familii mixte, internaționale. Am lucrat mult cu ei, am experimentat în fiecare oră, ca să văd cum îi pot atrage să învețe limba română. Am folosit mult jocul, cel care îi scoate copilului calitățile la suprafață.
Cu mare drag aștept ziua de sâmbătă, dar și ei vin cu mare drag la școala noastră. Mulți părinți mi-au spus că sunt fericiți să vadă că, după un an, copiii lor pot comunica ușor cu copiii vecinilor din București, Cluj, Arad, cu verișorii lor din România, cu bunicii. Să nu uitam că pentru acești copii limba română este o limbă străină.
La rândul meu, învăț și eu de fiecare dată ceva nou de la copii. De exemplu, de fiecare dată scriu în colțul tablei câte un cuvânt olandez. Deliberat, pe unele le scriu corect, pe altele nu. Iar ei imediat observă și îmi atrag atenția: „Lucreția, nu se scrie așa”. Iar eu întreb: „Dacă am greșit, ce să fac?” Și ei îmi răspund: „Pedeapsa este să ne dai ce ai în sacoșă”. Și de fiecare dată am câte ceva: biscuiți, prăjituri, gogoși, colăcei… Și trebuie să am mare grijă să număr câte greșeli fac, astfel încât să îmi ajungă să îmi plătesc greșelile.
Ce vă place la societatea olandeză?
Lucreția: Ne place cum își marchează anumite sărbători. De exemplu, Ziua Eliberării sau Carnavalul. Olandezii se bucură cu adevărat de fiecare dată, chiar și de Ziua Regelui. Sunt pe stradă, sunt peste tot. Am intrat printre ei la niște concerte, cântă, dansează, indiferent de vârstă. Lumea se distrează, se bucură de orice eveniment! Echipa de fotbal din Eindhoven a câștigat campionatul, nu îți poți imagina ce a fost aici! Pot să spun că îmi place tot. Este o societate care îmi oferă șansa de a-mi demonstra că pot să fac multe lucruri.
Georgiana: Îmi place că olandezii sunt deschiși, îmi place că nu m-au făcut niciodată să mă simt inferioară lor, am fost întotdeauna apreciată și respectată de cei din jurul meu. Cel puțin în cercul de oameni în care mă învârt eu.
Ce înseamnă pentru voi succesul?
Georgiana: Profesional, înseamnă să fac ce îmi place și să mi se pară foarte ușor. Social, am succes dacă reușesc să mă înțeleg bine cu cei din jurul meu, dacă am familia aproape și viața decurge lin.
Lucreția: Succesul e acel ceva la care participă minim două persoane, două eu-uri, dintre care unul este Dumnezeu, care este alături de tine și care te înțelege. Succesul este atunci când cei din jur sunt mulțumiți de tine, pentru că ai făcut ceva bun pentru ei și i-ai văzut zâmbind. Pentru mine, asta este de ajuns.
Ce sfat ați avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Georgiana: Să știe ce vrea și va reuși.
Lucreția: Din punctul meu de vedere, oriunde poate fi „acasă”, omul sfințește locul. Dacă omul își dorește, va reuși.
Interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
