Cum ai ajuns în Olanda?
Am venit aici în urmă cu 15 ani, în decembrie 2002, la invitația viitorului meu soț. În acel moment, habar nu aveam ce înseamnă Olanda. Cu alte cuvinte, dragostea pentru un bărbat m-a adus aici, deși soțul meu mi-a spus că s-ar fi mutat el în România, dacă mie nu mi-ar fi plăcut aici. Dar mi-a plăcut, așa că am rămas aici. Alegerea a fost mea.
Cum a fost începutul?
În vin în minte două cuvinte: agonie și extaz. A fost cu suișuri și coborâșuri. Am plecat din România de la un loc de muncă bun, dintr-o companie internațională din buricul Bucureștiului. Am venit în necunoscut, unde nu aveam nimic, într-un oraș de provincie, unde nu cunoșteam pe nimeni în afară de soțul meu. Dar am știut că [va fi] o bună perioadă de timp până când o să îmi descopăr drumul în această țară. Mă refer la parcursul profesional, desigur. Prin urmare, nu m-am speriat de toate acestea. Am avut spirit de inițiativă și am început să particip la tot felul de activități culturale și de voluntariat.
A fost dificil, în primul rând, pentru că nu știam cum este societatea olandeză. Asta până când am găsit cheia ca să deschid ușa. Adică, am lăsat la o parte orice piedică, inclusiv vorbitul în limba engleză. Trei ani am vorbit numai în engleză, chiar am refuzat, efectiv, să vorbesc limba neerlandeză, deși am fost la cursuri speciale. Consideram că nu vorbesc la nivelul pe care îl doream și, prin urmare, refuzam să vorbesc. M-a trezit o prietenă din Columbia, care mi-a spus: „Elena, nu te mai stresa! Ei trebuie să fie fericiți că le vorbim limba asta atât de grea. Ai voie să faci greșeli”. Din acel moment am hotărât să vorbesc neerlandeza, cu accent, desigur, pe care multă lume îl considera belgian.
Limba a fost pentru mine cheia spre inima societății olandeze. Cred că este foarte important ca cei care vin aici să facă acest pas, să învețe limba. Înțelegi mai bine niște dedesubturi, înțelegi mentalitatea, poți să citești știrile, poți să urmărești știrile la televizor, să știi ce se întâmplă în țară. Am citit în acea perioadă inclusiv forumuri olandeze, ca să îmi dau seama cum vorbesc olandezii între ei. La școală ni s-a dat un sfat care mi s-a părut pueril la început: să ne uitam la un serial olandez, Goeden tijden, slechte tijden (vremuri bune, vremuri rele, n.r.), o telenovelă de genul „Tânăr și neliniștit”. Nu l-am urmărit, pentru că mie nu îmi plac astfel de seriale, dar am hotărât să aplic altă metodă: să întru cât mai mult în contact cu olandezii. Am făcut mult voluntariat și am lucrat doi ani pentru o organizație care ajuta femeile abuzate. Apoi, am lucrat și la firma soțului meu, și așa am intrat în contact cu clienți olandezi. Am început să vorbesc limba, inclusiv cu soțul, dar și cu primul copil, așa că interacționam pe toate fronturile.
Ce ți s-a părut simplu?
Mie îmi place foarte mult arta – am făcut Liceul „Nicolae Tonitza” din București – și arhitectura, îmi plac orașele vechi, îmi place istoria, așa că Olanda mi s-a potrivit ca o mănușă. Pentru mine, această țară este ca o căsuță de păpuși, în care îmi place să locuiesc și, chiar dacă am văzut deja o cameră, sigur o să merg să o revăd. Îmi plac foarte mult și peisajele olandeze și am, așa, impresia că Olanda e ca un tablou, că e pictată. Îmi amintesc cum, în special în primul an, am profitat la maxim de fiecare zi liberă posibilă. Împreună cu soțul meu am colindat aproape toată țara, pot spune că am văzut toate cele 12 provincii.
Altfel spus, te simți bine aici.
Da, cu siguranță. Mă simt bine, pentru că mă simt foarte liberă. Este un loc în care simt că am ajuns să fac ceea ce îmi place. Poți să îți îndeplinești acel American dream (visul american – ideal american, conform căruia orice american are șanse egale să atingă succesul, n.r.), deși Olanda nu este America. Adică [să poți] să faci, efectiv, ce vrei, când vrei, să riști chiar. Este un loc în care creativitatea mea înflorește.
Ce ai învățat de la olandezi?
Am învățat destul de multe. Am crescut, m-am maturizat. Până să ajung în Olanda, eram o persoană destul de impulsivă, chiar balcanică. Aici am învățat ce înseamnă echilibrul, am învățat să-mi temperez anumite reacții. Am învățat de la ei expresia zand erover (nisip peste – a nu mai vorbi despre, a trece peste, a da ceva uitării, a o lăsa baltă, n.r.), adică să treci ușor peste evenimente sau situații neplăcute.
Am învățat să fiu tenace. Olandezii nu renunță ușor la ce își pun în minte, chiar dacă întâmpină obstacole. Sigur, au si părțile lor mai puțin bune. De exemplu, olandezii nu își arată foarte ușor sentimentele, ei nu se exteriorizează ca noi.
Ceea ce îmi lipsește, câteodată, este o anumită logică. Sunt atât de specializați și canalizați pe diferite domenii, încât am senzația că uneori se pierde privirea de ansamblu. Și poate că nici nu au nevoie de această privire de ansamblu, ei fiind oameni foarte practici.
Am învățat să fac muncă de voluntariat. Nu aș fi crezut, în România fiind, că voi face vreodată muncă de voluntariat. Aș spune că am coborât puțin cu picioarele pe pământ, pentru că am văzut și o altă față a societății. Am învățat că uneori trebuie să dai fără să ceri ceva în schimb.
Pe lângă munca de voluntariat de la organizația pentru femei știu că ai mai ajutat femei și în alt fel. Povestește-ne puțin.
A, da. După ce am lucrat pentru firma soțului meu, am simțit nevoia să lucrez într-o companie în care să interacționez mai mult cu piața muncii de aici. Firma pe care am găsit-o – și unde am lucrat zece ani – organiza diferite evenimente și conferințe. În 2013 a existat un proiect dedicat femeilor care aveau nevoie de reintegrare în piața muncii ca urmare a pierderii locului de muncă la o vârstă mai înaintată. Atunci a început și relația mea cu rețelele de socializare. Organizam pentru aceste femei întâlniri săptămânale și ateliere pe diferite teme. Atunci am ținut și eu, pentru prima dată în viață, un atelier despre rețelele de socializare. Le învățam, de exemplu, cum să folosească LinkedIn ca instrument pentru a-și găsi un loc de muncă. Am descoperit că mi se potrivește, ceea ce m-a încurajat să ies din zona mea de confort și să încerc să fac ceva pentru mine, să nu mai lucrez pentru alții. În perioada acestui proiect care a durat doi ani, am cunoscut foarte multe femei din Deventer. Acum am o rețea de cunoștințe foarte largă și, de câte ori ies în oraș, sigur dau de cineva cunoscut. Satisfacția cea mai mare a fost că am reușit să le conving pe aceste femei, care au peste 40 de ani, să folosească rețelele de socializare, nu numai în interes profesional, dar și personal.
A fost un proiect care, așa cum am spus, mi-a dat curaj, mi-a deschis și mie o ușă, iar acum lucrez pentru mine. Cred că e important, la un moment dat, să poți să îți urmezi visul. Al meu s-a format în urmă cu zece ani, dar nu am avut acel curaj, nu am avut inspirație și nu am simțit că sunt gata să fac pasul. Acum sunt pregătită să lucrez independent la Dutch Doors Media. Sunt pregătită, mai ales, chiar și pentru un eșec. Drumul meu, de când sunt aici, a fost ca o sinusoidă, când sus, când jos, cu diferite momente în care m-am gândit să mă întorc în România, dar acum mă simt bine, simt că pot să accept și dacă nu reușesc.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Succesul, pentru mine, înseamnă un drum, nu o finalitate. Nu mi se pare că dacă ai ajuns la un capăt, înseamnă că ai atins succesul. Pentru mine, succesul este drumul acela pe care mergi, care îți dă satisfacție, care este un proces de creație. Eu consider că trebuie să fii creativ ca să ai succes și să devii, în plus, o sursă de inspirație pentru cei din jurul tău. Aș vrea, însă, să spun că țin foarte mult ca succesul să fie autentic, genuin și fidel principiilor mele. Dacă acest lucru nu se întâmplă, vorbim de un succes de fațadă.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Am sentimente contradictorii. Îmi este dragă, dar, în același timp, n-am mai interacționat foarte mult, cel puțin nu în ultimii doi ani. Dar, sigur, de la începutul șederii mele în Olanda am avut prieteni români și încă mai am. Am avut chiar o inițiativă: din 2014 până în 2016 am organizat Ziua Iei la Amsterdam. După aceea m-am distanțat, oarecum, neintenționat. În ultimii ani am observat că a început să se închege o comunitate și cred că va fi bine.
Unde este „acasă”?
Aș spune că sunt un copil universal. Dacă mâine m-aș muta în Franța sau în Noua Zeelandă, nu ar fi nicio problemă. Casa mea este familia mea.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Nu prea îmi place să dau sfaturi. Consider că fiecare are propriul lui set de principii după care se ghidează în viață. Și, totuși, aș spune două lucruri care mi se par mie importante. Primul: să fie curajos și cu spirit de inițiativă, să nu aștepte nimic de la nimeni. Al doilea: să învețe limba.
Interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din ariva personala, credit – Dana Rozmarin; editare de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
