Cum ai ajuns în Olanda?

Am ajuns în Olanda în vara lui 2011, când aveam 47 de ani, cu un pachet uman bine reprezentat, soțul meu, Cristian, și băiatul nostru, Teodor, care avea atunci 3 ani și jumătate.  Într-o mașină cu un portbagaj mic, în care am pus vreo două documente, niște haine și vreo câteva cărți. Ne-am așternut – e termenul cel mai potrivit – în mansarda surorii mele, într-un orășel din Drenthe, și am început un fel de exercițiu consecvent de agățare de marginile unei bărci plutind în Marea Nordului, care ne lăsa numai în timpul refluxului să atingem pământul, adică pe timp de noapte. Dimineața, o luam de la capăt. Pe scurt, am fost adoptată de familia surorii mele și am făcut, venind în Olanda, exercițiul terapeutic al întoarcerii la anonimat. Exercițiul social de provincie – am lucrat ca profesoară de limba și literatura română timp de 20 de ani la un liceu de elită din Vaslui – îmi dezvoltase un fel de îngâmfare și o suficiență nespecifică modelului cultural cu care încercam să mă identific. Am plecat din România pentru că am schimbat prioritățile: aveam un copil căruia am considerat că pot să-i dau o șansă. Nu eram inflamată din cauza evenimentelor din România, chiar dacă unele dintre ele aveau aspectul balaurului cu multe capete. Nu-mi ieșea la socoteală unde greșeam, de ce nu puteam să proiectez un viitor coerent pentru copilul meu. Și acum mi-ar fi greu să răspund la această întrebare. Conchizând, plecarea din România a fost rezultatul unei analize mature și asumate, și nu a fost nevoie să ascund nimic din trecutul meu într-un dulap încuiat cu multe lacăte. M-am înfățișat simplu la porțile Occidentului și le-am spus firesc că am venit. Iar ei m-au primit la fel de firesc.

Cum a fost începutul în această țară?

La început m-am comportat ca un turist de weekend: Amsterdamul văzut în zonele lui cele mai pitorești, bifând obiective turistice, Maastrichtul – așteptându-mă să mă întâlnesc la fiecare colț de stradă cu André Rieu, fără să-i fi fost vreodată fan –, Giethoornul cu bărcuța și cu aerul lui paradisiac. Apoi, după câteva luni, a început să se împânzească un fel de gol prin toate interioarele ființei mele. Ploaia, pe care la început am asociat-o cu cea mai rafinată poezie a naturii, a început să mă apese, să mă scoată din sărite. Știam că, dacă nu iau măsuri, mă paște hăul deznădejdii și atunci m-am înscris la Institutul Francez din cadrul Universității din Groningen, Rijksuniversiteit. Aveam o frustrare din anii de tinerețe când, deși obținusem zece la franceză la examenul de admitere la facultate, am fost transferată la rusă din motive pe care nu s-a obosit nimeni să mi le explice vreodată. Am urmat timp de trei ani, până la o vârstă rotundă cursuri de franceză, și asta a contribuit la revitalizarea neuronilor, pe care uneori îi simțeam de parcă s-ar fi pregătit de un somn lung, al hibernării. De neerlandeză nu mă puteam apropia atunci, se ridica un zid între noi, pe care aveam sentimentul că nici cățărându-mă n-aș putea să-l trec. Nu a fost așa.

Cum privești toți acești ani care au trecut de când ai venit aici?

Ei, mă uit cu maximă obiectivitate și, fie râd de mă prăpădesc amintindu-mi multe dintre gafele procesului complex de înrădăcinare, când vițele rădăcinilor ieșeau mai degrabă în afară decât să se înfigă adânc în pământ, fie cu furie la amintirea unor evenimente mai puțin fericite, mai ales cele legate de neputința de a comunica. Frica de a răspunde sau de a da un telefon spre a rezolva o problemă administrativă, de pildă. Îmi amintesc că am primit la un moment dat o înștiințare de plată care conținea o sumă fabuloasă de la baubaul lor financiar, care se numește Belastingdienst. Trebuia să-i sun și să le solicit achitarea sumei în mai multe tranșe. Eram atât de emoționată, încât am închis prima dată când mi s-a răspuns. A doua oară, am lăsat lucrurile să curgă. Am vorbit, poate chiar cu mâna la ochi, ca să-mi acopăr sfiala și am rezolvat. Mi-am sunat toți cunoscuții și le-am povestit pățania, cu mândrie născută din frică și nesiguranță. Strașnică alchimie! În general, însă, sunt nostalgică.

Cum te simți în societatea olandeză?

Am să vă povestesc o întâmplare, în care am să includ un portret vivant de grup, un portret generic al lumii olandeze, un profil etnic fără cosmetizare.

Doamna Ria, o prietenă de-a profesorului de canto al băiatului meu, m-a vizitat într-o zi pentru a-mi transmite  dorința membrilor comunității de a ne invita, pe mine și pe ceilalți membri ai familiei, să ne integrăm, să socializăm, după cum se zice acum pe la noi.  Apoi, mi-a propus să particip la cursul lor de dansuri tradiționale. Am acceptat invitația și, după doar vreo două zile, m-am arătat alături de doamna Ria băștinașelor, unele dintre ele la a treia, a patra generație prin locurile acestea. Zâmbetului acela de întâmpinare, tipic olandez, pe care mi l-a adresat fiecare dintre ele și pe care l-am văzut la începuturile mele în această țară ca pe o expresie a ipocriziei sociale, îi datorez în mare măsură sentimentul călătorului găzduit cu ospitalitate.

După ce le-am spus că mă numesc Ecaterina și fiecare dintre doamne s-a prezentat, la îndemnul profesoarei, am început să dansăm. Simțeam că sunt toate cu ochii pe mine, dar nu era așa, și m-am străduit să învăț repede pașii de dans și să atrag atenția asupra talentului și abilităților mele coregrafice, la care nu mă gândisem niciodată până atunci. Am învățat pași albanezi, rusești, macedoneni, am dansat ținându-ne de mâini, în perechi, timp de o oră. După dans, am băut cafea împreună și am stat lângă o doamnă de nouăzeci de ani, care călătorește mult – a fost singura care a recunoscut dansul albanez – și care mi-a făcut concesia de a folosi uneori și cuvinte englezești, când neerlandeza mea dădea rateuri.

Mă fascinează, mărturisesc, comportamentul civilizat, lipsa de prejudecăți și dorința de viață explicită, manifestată cu orice ocazie. Mă fascinează precizia în relație, modul natural de a spune lucrurilor pe nume, bunicii care au timp, mult timp pentru nepoți, bătrânii care merg, eleganți, ținându-se de mână.Aș putea spune că nu-mi plac răceala oamenilor, programarea oricărei întâlniri cu nu știu cât timp înainte și altele din această serie. Da, uneori cred că simt nevoia unei respirații lungi, a unei amânări, a unei relativizări așa, în stilul oriental, să mă regăsesc în afirmația lui Poincaré: “Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère.” (Ce vreți? Doar suntem la porțile Orientului, unde nimic nu-i luat în serios, n.r.). Dar poate e numai un dor de lumea pe care am lăsat-o în urmă fără să mă simt vinovată.

Ce ai învățat de la această societate?

Lumea olandeză m-a învățat, înainte de toate, că cea mai importantă este ziua de astăzi, pe care trebuie să o prețuiesc în toată splendoarea, dar mai ales în rămășițele ei. M-a învățat că trebuie să am curajul reconsiderării și al luatului taurului de coarne. Portretul în oglindă, plânsul nervos în fața oglinzii, care te ajută să te vezi așa cum ești, este singura soluție a omului pentru a se reda sieși.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Din capul locului, nu aș pune semnul egalității între succes și fericire. Succesul are o componentă socială, dacă ne gândim numai la sintagmele “afacere de succes”, “om de succes” etc. Personal, văd în succes o confirmare a potențialului uman reflexiv, născut dintr-un fel de a-ți demonstra ție, generic vorbind, putința de a face un lucru bun pentru aproapele tău. Succesul, cred eu, se construiește pe autenticitate, comunicare, sinceritate și etică în munca de echipă. Și, mai ales, autoritate morală și intelectuală.  Cred în succes, dar nu în aceeași măsură în rețetele de succes.

Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?

Este al doilea an de când lucrez la Școala Românească de la Haga, unde am avut bucuria să întâlnesc oameni motivați în demersul lor de a-și păstra identitatea lingvistică și culturală, și mă impresionează efortul de a face același lucru pentru copiii lor. Dacă un matur își poate asuma un fel de abandon cultural, fie și pentru o perioadă limitată, nu la fel stau lucrurile în cazul copiilor. De aceea, unul dintre obiectivele Școlii Românești îl constituie necesitatea dirijării copiilor în acest traseu și asigurarea unei pregătiri temeinice pentru o introspecție ulterioară, proprie vârstei mature. Frecventând școli olandeze sau internaționale, limba în care studiază o devansează pe cea maternă, și chiar dacă ambii părinți sunt români, nu reușesc să acopere acest deficit. Există aici un imperativ comun, acela al păstrării identității lingvistice, istorice și culturale în cadrul societății olandeze, un imperativ căruia încerc să-i răspund cu maximă implicare, responsabilitate și, mai ales, pasiune.

Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?

Să vadă în ușa deschisă a Olandei expresia unei lumi libere, care trebuie respectată, ocrotită, pentru că este garanția unei lumi mai bune pentru generațiile care vin. Să scotocească prin toate cotloanele lor culturale, să învețe limba neerlandeză și să-i descopere pe Rembrandt și pe Van Gogh la ei acasă. Și, mai ales, să învețe că cea mai importantă este ziua de astăzi, pe care să o prețuiască în toată splendoarea, dar mai ales în rămășițele ei. Olanda are un algoritm în deprinderea acestei învățături.

Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita

Portret foto: Mihaela Goedhals-Budacea