Cum ai ajuns în Olanda?
Am ajuns aici cu trenul, în septembrie 1990. De fapt, cu o lună înainte fusesem în vizită, împreună cu mama și cu sora mea. În septembrie am venit cu gândul că vreau să rămân în Olanda. Am venit cu un geamantan mic, al bunicii, cu o jucărie de pluș la subraț și 20 de mărci germane în buzunar. Tocmai moștenisem ceva bani de la străbunicul meu, bani cu care mi-am cumpărat biletul de tren.
M-a adus aici dorința de a vedea lumea. Mama m-a crescut cu ideea că lumea e mai mare decât ceea ce se întâmplă în România. Așa că de mică am avut această dorință de a vedea lumea, de a cunoaște lumea din afara granițelor țării.
Am ales Olanda pentru că deja aveam niște legături. În anii ’80 traduceam din engleză în română și viceversa scrisori care veneau ilegal din Olanda în România prin bisericile baptiste de la Cluj. Aproape doi ani am fost implicată în această rețea de traduceri. Foarte mulți olandezi aveau legătură cu bisericile din Cluj. Imediat după decembrie 1989, a venit un grup de olandezi la Cluj, pe care i-am plimbat peste tot și cărora le-am fost interpret. Unii mi-au devenit prieteni.
Cum a fost începutul?
A fost greu, pentru că am ajuns direct în centrul pentru azilanți. Eram singură și, la 21 de ani, eram printre cei mai tineri din centru. Erau adunate în același loc vreo 30 de culturi diferite. La început, am fost în Katwijk aan Zee, într-un mic hotel, mai târziu în Putten. Totul a durat cam un an și jumătate. A fost greu, dar și foarte interesant. Experiența mi-a fost de folos mai târziu, deși această deschidere către alte culturi o aveam deja de acasă.
Un an întreg pot spune că a fost un stres foarte mare. Te simți singur și ești supus unor presiuni: din partea poliției, a ministerului justiției, chiar din partea celorlalte culturi, pentru că erau oameni din Africa, din Orientul Mijlociu, oameni care erau supuși la rândul lor altor presiuni. Erau mulți care nu vorbeau decât limba maternă, nu vorbeau engleza și i-am ajutat mult. Cumva, eram din nou interpret. Dar presiunea celor din jurul meu devenea, câteodată, presiune pentru mine. Nu știai niciodată dacă și când urma să fii trimis înapoi, nu știai în ce stadiu îți este dosarul, în fiecare săptămână trebuia să pui ștampila pe un permis temporar de ședere, intrai sau ieșeai din centru, treceai prin filtrul de control, deci trebuia să jonglez cu foarte multe situații în care mă aflam pentru prima dată și în care eram singură.
Trebuie să spun că mi-a plăcut foarte mult să învăț limba și acest proces mi-a dat aripi. Și am învățat singură, pentru că mi se părea că lecțiile oficiale erau prea lente pentru mine. Eu eram nerăbdătoare și avidă să învăț. Salvarea mea în acel centru de azilanți a fost un grup de iranieni, niște oameni extraordinari, cu o cultură atât de bogată. Ei bine, i-am învățat limba neerlandeză, atât de mult mi-a plăcut.
Ce s-a întâmplat după ce ai ieșit din centrul pentru azilanți?
Am început să îmi caut un loc de muncă și atunci nu era atât de ușor. Aveai nevoie, în primul rând, de un permis de muncă, iar acel permis ți se dădea dacă aveai și un loc de muncă. Un fel de cerc vicios, care trebuia rupt undeva. O familie olandeză, care m-a adoptat, m-a ajutat să obțin, până la urmă, un loc de muncă în sistemul de sănătate.
Și, într-un fel, încă ești activă în acest domeniu. De ce ai ales să fii terapeut?
Cred că asta am făcut dintotdeauna. Când eram mică, venea foarte multă lume la bunica, în Sângeorz-Băi. În special vara veneau foarte mulți turiști. Lumea se aduna la clacă, mai veneau și turiștii și începeau să povestească despre ale vieții. Noi, copiii, nu aveam voie să „stăm în gura celor mari”, eram trimiși la joacă. Eu reușeam să rămân prin preajma lor, pentru că mă ofeream să le fac masaj doamnelor. Nu spuneam nimic, doar ascultam. Mi se părea fascinant cum lumea își poate rezolva problemele vorbind, cum o problemă poate fi privită din atât de multe puncte de vedere.
Sigur că a fost o provocare să fac aici studiile de specializare în limba neerlandeză. Am lucrat în sănătate ca îndrumător pentru persoanele cu handicap mintal, atunci am învățat foarte multe despre structura umană, despre comportament. După ce mi-am terminat studiile, am devenit terapeut comportamental și de familie, mai târziu m-am asociat cu alți colegi, mi-am deschis și cabinetul meu. Acum sunt terapeut sistemic transcultural, coach și trainer.
Ca terapeut, lucrezi cu mulți români care locuiesc în Olanda?
Da, destul de mult în ultimii cinci ani. Vin români care au probleme de adaptare în relații multiculturale sau au alte probleme personale: de creștere a copilului, la locul de muncă, etc. Problemele sunt uneori asemănătoare cu ale altor naționalități, însă cauzele sunt diferite. Problemele unui om care a fost crescut într-o țară comunistă au alte cauze în comparație cu problemele unui om crescut, de exemplu, în Statele Unite sau în Africa. Cauzele ne definesc altfel și atunci și abordarea este diferită.
Cum privești toți acești ani?
Mi se pare că au trecut foarte repede, sunt deja de 27 de ani în această țară. Ajung să spun și eu, ca doamnele care stăteau la povești când eram mică și pe care le ascultam: anii fug! Și asa este.
Văd că am crescut, că m-am dezvoltat. Și văd acum cum crește și fetița mea. Fiecare zi este o lume aparte, în fiecare zi se întâmplă câte ceva. E o viață într-o zi și o zi într-o viață.
Cum te simți în societatea olandeză?
Mă simt bine, aici m-am format, aici am acum o familie. Pe de altă parte, cred că m-aș adapta oriunde. Am devenit mai mult un cetățean al lumii. Întâlnesc așa de multe culturi în cabinetul meu și în viața mea, încât cred că sunt în stare să mă adaptez și să mă integrez oriunde. De exemplu, mă gândesc uneori că poate mă întorc în România, înapoi la rădăcini.
Cum ai reușit să găsești un echilibru între rădăcinile tale românești și cele prinse aici?
Am ținut în continuu legătura cu țara. Iubesc foarte mult zona de unde mă trag – sunt din Cluj, dar bunicii mei vin din Bistrița-Năsăud –, de acolo mi-au rămas și foarte multe povești. Este o zonă foarte bogată, cu folclor și cu costume populare păstrate până în ziua de azi, cu obiceiuri care îmi sunt foarte dragi. Aici încerc să țin cât de multe obiceiuri. Și nu mă despart de traista pe care am făcut-o împreună cu bunica și pe care deja mi-o știe multă lume de pe aici.
Fetiței mele îi povestesc despre toate rădăcinile pe care le are, pentru că ea este mult mai bogată decât mine – ea are rădăcini în România, Spania și Portugalia, este născută în Olanda și e crescută de un al doilea tată cu rădăcini armenești. Vorbim foarte mult despre influența diferitelor culturi asupra noastră, încercăm să învățam și alte limbi pe lângă neerlandeză și română. Și văd că imediat se simte acasă, indiferent de culturile cu care intră în contact.
Ce înseamnă pentru tine succesul?
Cred că ai succes când te simți acasă cu tine însuți și în relațiile cu alții. Și nu se poate să ne simțim mereu acasă cu noi înșine, dar putem să ajungem la un echilibru. Să ajungi să apreciezi propriul eu, propriul trecut și să valorifici și apreciezi interdependența. Pentru că fiecare dintre noi este unic. Numai cu propriul eu mergem până la capăt. De multe ori, nu îndrăznim să vorbim clar despre această căutare a eu-ului în raport cu noi înșine și cu cei din jurul nostru. Relațiile din viața noastră sunt la fel de importante ca și propriul eu, prin ele ne descoperim și ne definim. Dacă echilibrul este perturbat, dacă nu ne mai simțim acasă cu noi înșine sau cu cei din jur, putem ajunge la stări depresive sau la alte probleme de sănătate.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Cred că știi deja că sunt vicepreședinta Fundației Români Pentru Români Olanda, înființată împreună cu Cătălina Negru și Ana-Maria Murariu. Avem deja doi ani de activitate. A fost o dorință mai veche de-a mea de a aduna comunitatea. Când am venit eu aici, românii erau foarte dispersați și nici nu se cunoșteau între ei. Am vrut să avem un nume, să știe lumea cine suntem și ce valori avem. Și iată că, încet-încet, visul se împlinește. Românii încep să aibă ceva de spus în societatea olandeză și tare mă bucur. De exemplu, am avut alegeri locale și am descoperit pe listele din Amsterdam nu mai puțin de șase românce. Nu mi-aș fi imaginat așa ceva acum 30 de ani.
Ce sfat i-ai da unui român care ar vrea să vină acum în Olanda?
E foarte greu să dau acum un sfat. Pe mine m-a ajutat foarte mult să învăț limba, care mi-a deschis multe uși. Am intrat în contact cu multă lume, îți crești copiii mai ușor. Știu că sunt și români care vin într-o bulă internațională și intră foarte puțin în contact cu societatea olandeză. Dar cred că a învăța o limbă străină ne îmbogățește.
Multă lume nu realizează că migrarea este un prag important în viață, la fel ca a deveni matur, a te căsători, a fi în doliu, a deveni părinte, etc. Migrarea ne destabilizează emoțional și psihic și ne cere să găsim o nouă stabilitate sau un echilibru. Ca migranți, suntem mult mai mult încercați decât atunci când suntem în țara natală. Și nu putem să apelăm întotdeauna la aceleași metode și atitudini pentru a trece peste o situație dificilă ca cei de acasă. Din acest motiv, avem nevoie de o comunitate, de un grup din care să facem parte, unde să ne simțim ca acasă.
Ce înseamnă pentru tine a fi integrat?
A fi integrat înseamnă a fi deschis la cultura în care ajungi, fără să îți uiți sau să îți renegi rădăcinile. Iei ceva de la acea societate, dar și aduci ceva. Toate acestea sunt oportunități pentru dezvoltarea ta personală. Noi, românii, avem o bogăție sentimentală și emoțională extraordinară, pe care o putem folosi aici foarte bine. Rădăcinile nu se uită, nu se reneagă, e ca și cum ți-ai renega trecutul. În încercări grele trebuie să știi cine ești și de unde vii. La țară, la bunica, te întrebau pe stradă: „Da’ tu de-al cui ești?”. Cu alte cuvinte, e important cine îți este în spate, ce valori aduci.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita.
fotografii din arhiva personala; editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
