Cum ai ajuns în Olanda?

Motivul a fost unul destul de clasic și, de fapt, unul dintre puținele motive prin care se emigra oficial în perioada comunistă: o căsătorie. În cazul meu, întâmplarea a făcut ca în timpul vacanței la mare să fac cunoștință cu un grup foarte simpatic de olandezi. Tinerii erau pentru a doua oară în acel an în România, așa de mult le plăcuse prima dată. Cu unul dintre tinerii din grup, înalt, cu ochi albaștri, m-am căsătorit – o căsătorie pentru care am avut nevoie de acordul statului. Am așteptat un an până când l-am primit. Ne-am căsătorit și apoi am venit în Olanda, cu trenul. Eram copilăroasă, cu foarte puțină experiență de viață, și pentru prima dată peste hotare, o mare provocare. Din fericire, am avut șansa să întâlnesc oameni deosebiți, care m-au călăuzit în primii pași.

Cum a fost începutul în noua țară?

Când vii dintr-o țară cum era România atunci, vii cu mari așteptări, cu visuri. Adevărul este că începutul a fost dificil, din mai multe puncte de vedere. A fost emoțional, pe de-o parte. Îmi era foarte, foarte dor de casă, de familie, de cei dragi, de mama, cu care am avut o relație extraordinar de bună. Noaptea visam cum mă plimbam pe străzile dragi din București. Pe lângă faptul că era dificil să mergi în vizită în România, atunci nici nu ne permiteam financiar să călătorim des, ca să nu mai vorbim de comunicarea anevoioasă – scrisorile făceau cinci săptămâni, dădeai un telefon de câteva minute la lună. E adevărat că a venit mama la noi în vizită, avea voie să vină la fiecare doi ani și să stea maxim o jumătate de an. Când am plecat eu, România încă se bucura de o anumită deschidere, avea un aer mai liberal, dacă pot să spun așa. România era văzută în Olanda cu ochi destul de buni, apreciată ca singura țară comunistă care se opusese invaziei din Cehoslovacia în ’68. Regina Juliana vizitase România, încă erau turiști pe litoral. Nu pot să spun că am avut mari lipsuri materiale, dar am simțit lipsa unor libertăți fundamentale.  

Funcțional, începutul în Olanda a fost destul de bun. Faptul că am intrat de la început într-o familie olandeză m-a ajutat să mă integrez, să învăț limba, să învăț normele și obiceiurile locale. Când pleci la drum, vii cu bagajul tău propriu de norme și valori, cu modul de a fi, și toate aceste elemente se pot ciocni cu altele din noua cultură. Dar integrarea mea a decurs destul de suplu. Am avut și norocul să întâlnesc oameni minunați, care m-au ajutat mult.  

Prima dată când am făcut cunoștință cu Rotterdamul, unde am stat la început timp de câteva luni, a fost o decepție, într-un fel. Mă așteptam ca orașul, cunoscut în acea perioadă drept cel mai mare port din lume, să fie mai plin de viață, să fie tumult portuar, uniforme marinărești frumoase, dar nu a fost deloc așa. Mi s-a părut un oraș rece și gol, mai ales în weekend. Venită din București, unde m-am născut, unde am locuit în perimetrul zero al orașului – în domeniile regale, cum se numeau pe timpuri –, care avea bulevarde largi, curate, arhitectură mixtă, veche și interbelică, contrastul m-a emoționat. Îmi pare rău că, între timp, micul meu Paris se dezvoltă haotic, contrar Rotterdamului, care a devenit o metropolă cu alură, un oraș atrăgător.

După Rotterdam am locuit în sudul orașului, într-un sat. Personal, am considerat asta drept un mare beneficiu. Era o comunitate mică, iar eu eram în acea perioadă o curiozitate. Nu toată lumea știa foarte bine unde este România pe hartă. Când mergeam la târgul săptămânal – de la care nu lipseam – și eram întrebată de unde vin, iar eu le spuneam că din România, reacțiile apăreau imediat și erau de genul „A, da, Nadia Comăneci”. Apoi fiecare încerca să mă învețe câte un cuvânt nou, mai ales când mergeam la cumpărături. E adevărat că mă mai învățau și cuvinte mai puțin decente, dar e bine să le știi și pe astea. Eram o curiozitate și pentru că mergeam în fiecare săptămână la coafor, pentru că așa fusesem obișnuită de acasă, iar asta era ceva ieșit din comun pentru cei din sat.

Ceea ce mie mi s-a părut foarte curios încă de la început a fost că mai toate femeile stăteau acasă, nu mergeau la serviciu, ca în România. Stăteau acasă să-si aștepte copiii cu ceaiul la ora 15:00, când veneau de la școală. La fel de curios mi s-a părut și faptul că puține femei studiau. Între timp, lucrurile s-au schimbat enorm, femeile participând profesional în toate domeniile.

Un alt aspect curios a fost cel vestimentar. Acasă, mama era activă în lumea modei, făcea costume frumoase, inclusiv pentru teatru, adesea și pentru mine. Când am venit aici, mă îmbrăcam frumos, cochet, cu deux-pièces-uri, cum se purta la noi. Era clar că vestimentar ieșeam din șabloane, așa că a trebuit să-mi adaptez ținuta. Totuși, nu am acceptat niciodată să merg la serviciu îmbrăcată în blugi. 

Chiar de la început am observat o mare toleranță față de străini. Trebuie să spun  că atunci când am venit eu, Olanda nu era așa de populată ca acum (13 milioane de locuitori în 1972, față de 17 milioane în 2018, n.r.) și nici nu erau atât de mulți străini. Cei care veneau erau chiar invitați și bine-veniți, pentru că ajutau la dezvoltarea economică a țării. Situația s-a schimbat în ultimii ani. 

Ai venit după absolvirea liceului în România. Cum a continuat aici pregătirea profesională?

Integrarea profesională s-a făcut în etape. Eu îmi doream foarte mult să studiez dreptul. Nu am putut să fac acest lucru imediat, pentru că în acea perioadă nu erau studii în alte limbi în afară de neerlandeză, iar pentru studii universitare era necesar să vorbești limba foarte bine, la nivel avansat.   

După câteva cursuri în domeniul medical, o perioadă de lucru ca asistentă într-un cabinet privat și apoi într-un spital – Franciscus Gasthuis – în Rotterdam, am ajuns să cunosc limba la un nivel care mi-a permis înscrierea la facultatea de drept.

Cu toate că-mi plăcea mult și eram mândră că pot studia în neerlandeză, de foarte multe ori am avut tendința să abandonez, pentru că era foarte greu. Trebuia să citim foarte mult, să scriem la mașina de scris cu carbon, fără tehnicile de azi. De exemplu, analizam sentințe din 1800, într-un limbaj vechi, dificil chiar și pentru colegii olandezi. De mare ajutor mi-a fost Jan (soțul, n.r.), care trecuse prin aceleași studii și m-a motivat de fiecare dată să merg mai departe. Cum la început nu îndrăzneam să pun întrebări la universitate, veneam acasă cu zeci de întrebări. Să studiezi dreptul înseamnă să stăpânești un anumit limbaj, acesta fiind instrumentul de lucru, dar și să cunoști foarte bine contextul social unde se aplică. În afară de cunoștințele profesionale, am căpătat și multe lecții de viață și, din fericire, și mulți prieteni. Am terminat cu bine și, după câte am înțeles, am fost prima româncă cu o diplomă de master (LL.M., n.r.) obținută la universitatea Erasmus.

După studii am avut norocul să rămân să lucrez la universitate în învățământul postuniversitar. Atunci s-a deschis o nouă lume pentru mine, cu multe provocări. Am avut onoarea să pot lucra cot la cot cu mari personalități olandeze.

O mare satisfacție a fost șansa de a clădi niște punți între Erasmus și România. Îmi amintesc de catedra de Monedă, înființată de Erasmus la ASE București, și de primul curs de drept privat internațional și drept comercial pe care l-am organizat la Universitatea din București cu doi profesori proeminenți din Erasmus imediat după revoluție, în săli de curs neîncălzite, studenții cu haine groase pe ei, dar atât de devotați! Sunt multe de povestit.

Când ai simțit că imaginea României în Olanda a început să se schimbe?

România s-a bucurat de multă bunăvoință în Olanda, mai ales direct după revoluție. Au fost momente de solidaritate extraordinare. Sute de organizații s-au implicat atunci și multe încă mai sunt active. România are în continuare mulți prieteni în Olanda.

Am observat o schimbare a imaginii în ultimii 10-15 de ani. Sunt mai mulți factori care cred că au contribuit la această schimbare: chestiuni de context general, economice, creșterea semnificativă a populației și aglomerației în Olanda, care necesită multă energie de absorbție. Apoi, atitudinea societății față de străini s-a mai schimbat, gradul de toleranță a mai scăzut, modul în care media este avidă să publice știri negative.

Prin toate activitățile mele intru în contact cu persoane și cu instituții și primesc des întrebări legate de diversele publicații. Cu regret, trebuie să recunoaștem că nu suntem totdeauna văzuți pozitiv și sunt și acțiuni care nu ne fac onoare – vezi, de exemplu, furtul tablourilor din muzeul din Rotterdam, care a fost foarte mediatizat etc. În rest, pe lângă toate lucrurile pozitive care se întâmpla în România, evoluția țării nu este pe toate planurile așa cum ne-am dorit, rezultând în acțiuni cu ecouri largi. Nu putem nega nici acest aspect.

Vreau să subliniez că, în ceea ce privește românii din Olanda, așa cum a fost experiența mea, contribuția valoroasă a acestora este mult apreciată în colectivele din care fac parte. Nici nu se poate altfel, Olanda se bucură de efectele pozitive ale unui câștig intelectual din România, un aspect prea puțin mediatizat, din păcate.

Cum privești toți acești ani petrecuți în Olanda?

Într-un fel, e o întrebare foarte grea. Te face să te gândești mai mult la ce a fost. Nu pot să spun decât că mă uit cu bucurie la viața mea din Olanda, cu suișuri și coborâșuri, ca majoritatea vieților. Pot să spun că am avut și noroc, și nu-mi pare rău că am luat decizia de a veni aici.

Cum te simți în societatea în care trăiești?

Cred că în proporție de 70% sunt olandeză, aici am trăit cea mai mare parte din viață și am învățat foarte multe. Apreciez modul direct și deschis al olandezilor. Acest polder model (metodă prin care deciziile se iau de comun acord, n.r.) în care trăim noi aici mi se pare deosebit de funcțional, adică ajungi la o soluție prin consens. De exemplu, când lucram la universitate și aveam o problemă, nu ne despărțeam până nu găseam o soluție, fiecare punea ceva de la el – water bij de wijn (proverb, literal „a pune apă în vin”, a face un compromis, n.r.) –, astfel încât fiecare să se poată regăsi în rezultat, fără câștigători sau învinși, ci cu un punct comun, benefic în procesul activităților.

Am învățat să nu mai pun etichete, să relativizez. Am învățat că nu trebuie să câștigi numai tu, ci să-l lași și pe celalalt să câștige, că trebuie să gândești în perspectivă. Am învățat că nu poți să realizezi ceva de unul singur. 

Trebuie să spun că încă n-am adoptat pe deplin modul de exprimare al olandezilor în propoziții scurte, care este foarte practic. Mai am ceva probleme. Îmi amintesc de primele lucrări pe care le-am făcut la universitate în stilul nostru voluminos de exprimare, cu șapte pagini pentru cinci idei. A durat mult până când am ajuns de la șapte pagini la două. 

Nu pot să spun că am în fiecare zi sentimentul că mi-am găsit 100% locul. Unde este „acasă”? În linii mari, e în două locuri: mă simt acasă foarte bine și aici, dar la fel de bine mă simt acasă și în București. În special în București, așa cum e el, mă simt ca peștele în apă.

Mă bucur că trăiesc în Olanda, o iubesc, e un punct fantastic pentru mine. Într-un fel, sunt nordică prin modul pragmatic de gândire, dar emoțional mă simt mai aproape de o cultură latină. Mă simt europeană, pe unde mergi în Europa descoperi atât de multe puncte comune.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Succesul e ceva relativ. În ceea ce mă privește, din punct de vedere emoțional, succesul este legat întotdeauna de cei din jur, că iubești și ești iubit. Succesul e atunci când faci ceva care duce la o schimbare în bine, când ceea ce întreprinzi  înseamnă ceva pentru cineva. Noi avem Fundația Speranța, prin care am realizat foarte multe lucruri bune pentru copii și tineri vulnerabili. Am văzut cât de mult înseamnă să te implici, să susții o cauză sau pe cineva, un gest relativ mic poate schimba vieți. De Crăciun am primit cea mai frumoasă pâine pe care am văzut-o vreodată, fabricată în atelierul social inițiat și sprijinit de noi – pentru mine ăsta e succesul. Apreciez mult voluntariatul, care e atât de înfiripat în această societate.

Profesional, pot să spun că am avut succes. Nu a venit de la sine, dar în toate etapele vieții tot ceea ce am făcut a fost apreciat, din fericire. 

Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?

Mai întâi trebuie să spun că m-am bucurat foarte mult să aflu că la scurt timp după ce eu am înființat Fundația Carmen Sylva s-au pus bazele Fundației ROMPRO – Români Pentru Români Olanda. Apreciez activitățile fundației ROMPRO, care e clar că a apărut dintr-o nevoie, grupul românilor din Olanda a crescut foarte mult în ultimii ani. La fel de mult apreciez apariția școlilor românești. E așa de frumos să auzi copii și de alte naționalități vorbind limba română aici, în Olanda.

Prin Fundația Carmen Sylva, o inițiativă în întregime particulară, încercăm să promovăm în spațiul olandez bogata și mai puțin cunoscuta cultură românească. Am observat că România este cunoscută numai dintr-un anumit unghi, iar noi încercăm să lărgim această perspectivă. Prin artă și cultură putem să arătăm fața frumoasă și actuală a României. Nu uita nici impactul economic pe care arta și cultura îl generează pentru o țară.

De câțiva ani ocupi funcția de consul onorific al României. Ce presupune aceasta funcție?

După cum spune și titulatura, e vorba de o funcție onorifică. Este o onoare să fii invitat pentru această funcție, pe care cei în cauză o îndeplinesc benevol. Funcția de consul onorific este apolitică, iar un consul onorific nu este un angajat, activitatea desfășurată nefiind remunerată. Pentru a îndeplini cu succes această funcție, este nevoie de o bună cunoaștere a celor două țări, pentru care devii o punte de legătură pe plan cultural, economic și social. În plus, este nevoie de implicare, disponibilitate, profesionalism și integrare în societatea în care trăiești. Personal, mă axez în mod special pe dezvoltarea relațiilor culturale, pe repere de mare valoare, cu care România se poate mândri și poate ieși în evidență în mod deosebit.

Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?

Când merg în România și văd câte frumuseți sunt, m-aș bucura ca românii să poată rămâne în țară. Dar, sigur, fiecare are acum libertatea de a alege un loc pe care și-l dorește.

Aș spune să vii pregătit, să înveți limba, să te înscrii la cursuri – nu contează la ce nivel, nu contează ce vârstă ai. În Olanda sunt nenumărate posibilități de studiu. Să te angajezi în acțiuni voluntare. Prin asta se deschid noi perspective, se măresc șansele de integrare și șansele pentru un loc de muncă bun și interesant. Educația te îmbogățește și social. Eu încă am prieteni din timpul primelor cursuri urmate în Olanda. 

Să nu vii cu prejudecăți, cum că olandezii sunt reci și distanți, pentru că nu este așa. 

Și încă ceva: să încerci să fii și modest. Este o calitate care se apreciază mult aici. Subliniez asta pentru că știu multe cazuri care s-au lovit de acest aspect. Noi, românii, am trăit într-o societate foarte competitivă și întotdeauna a trebuit să arătăm că suntem cei mai deștepți și că le știm pe toate cel mai bine. Uită-te în jur, nu e nevoie să te asimilezi, ci să te adaptezi.

În rest, încearcă să nu-ți critici fără nuanțe țara, pentru că, indirect, îi critici atât pe strămoșii tai, cât și pe toți oamenii frumoși care rămân acolo. Încearcă să împărtășești și din experiențele frumoase pe care le-ai adus, iar cel puțin o dată să faci și ceva pentru locul de unde ai plecat.

Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita

fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei 

Portret foto: Cristian Călin –  www.cristiancalin.video