Cum ai ajuns în Olanda?
Inițial, am ajuns în Olanda în august 2010, la studii. Înainte de acest moment, însă, am avut un schimb de experiență de două săptămâni cu studenții de la HAN University of Applied Sciences, în colaborare cu Universitatea de Vest din Timișoara. În acele săptămâni am prins spiritul și gustul Olandei, am cunoscut inclusiv vremea ploioasă, dar mi-a plăcut. Așa că, după ce mi-am terminat studiile de licență în România, a venit momentul să aleg unde vreau să continui. Eu am studiat management, cu accent pe managementul logisticii, iar atunci când a fost să aleg între Anglia, Danemarca și Olanda, am ales cu inima și am decis să vin la Rotterdam.
La început a fost nevoie de un an de pre-masterat în economie și afaceri, ca să-mi echivalez și completez cunoștințele de matematică, finanțe, statistică aplicată și microeconomie. A urmat anul de masterat propriu-zis la Erasmus School of Economics, un program în economia urbană, portuară și a transporturilor, pentru care venisem, de fapt, și care s-a bazat pe elaborarea politicilor în transport și dezvoltare regională. Și uite că s-au împlinit opt ani de atunci și continui să fiu rezident al Olandei.
Cum a fost începutul?
Începutul a fost cu două tăișuri, în sensul că mi-a fost un pic greu. În primul rând, nu am perceput despărțirea de familie ca pe ceva plăcut, mai ales într-o țară în care, inițial, oamenii mi s-au părut foarte reci. Dar, pentru că aveam o prietenă bună din perioada HAN University, am putut să stau câteva zile la ea și a fost oarecum mai ușor.
Apoi, am găsit o doamnă olandeză mai în vârstă, foarte cochetă, de la care am închiriat o cameră. Și așa, începutul a devenit ceva mai confortabil, nu ca spațiu – camera era foarte mică –, ci pentru că aveam un avantaj: aveam șansa de a interacționa în fiecare zi cu un olandez de la care puteam să învăț. Astfel, integrarea mea în societatea olandeză a fost mai ușoară. Dacă mă loveam de vreo problemă, puteam să o discut imediat acasă cu doamna olandeză. De exemplu: înscrierea la primărie, cum să cumpăr o bicicletă, cum să mă înscriu la un curs de limbă. Nu știam ce trebuia să fac, am întrebat-o și imediat s-a rezolvat. A fost ca o enciclopedie pentru mine.
Ce ai învățat de la doamna la care ai locuit?
M-a învățat să fiu direct, să spun tot timpul ce vreau, mai ales la instituțiile publice olandeze. M-a învățat să insist și să urmăresc atent ceea ce vreau să obțin, fără să fiu agresiv, să-mi controlez tonul vocii, iar când vorbesc la telefon să cer numele persoanei cu care am vorbit, astfel încât, dacă trebuie să sun încă o dată, să știu la cine mă refer. În România, lumea are această tendință de a se certa, de a-i sări muștarul, dacă vrei. Am învățat să fiu sigur pe mine, pentru că dacă nu-ți arăți siguranța de sine, celălalt o să facă uz de situație și o să culeagă roadele.
Unul dintre lucrurile care mi-au atras atenția – nu pot să spun că l-am învăț, ci mai degrabă l-am urât – a fost micro-managementul. Ea era foarte focalizată pe economii din orice. De exemplu: apa nu trebuie să curgă mai mult de un minut, hainele trebuie spălate după miezul nopții, trebuie folosit doar un căpăcel de detergent și nu mai mult. La un moment dat, toată discuția a ajuns, foarte diplomatic, la un acord: ea va fi cea care va spăla hainele, ea va face curat, ea va spăla vasele. Cu alte cuvinte, îi era teamă că o să consum prea mult. Concluzia: nu mi-a plăcut sistemul și am început să-l urăsc.
Cum a fost la universitate?
Acolo, totul a fost bine. În anul de pre-masterat am avut un grup internațional. Aveam foarte puțini colegi olandezi, care, de obicei, își formau grupul lor și era foarte greu să intri în el. Dar pentru mine nu era o problemă, grupul internațional era foarte bun pentru mine.
În rest, contactul cu profesorii a fost foarte fain, însă a durat un pic până m-am obișnuit cu sistemul școlar. În România eram student peste medie, luam un 10 mai ușor. Aici, în schimb, 10 este pentru Dumnezeu, 9 este pentru profesor și 8 e nota maximă pentru care poți să lupți. La un moment dat, am descoperit că scopul principal al multora era să ia 5.5, ca să treacă examenul. După care am descoperit că dacă înveți doar pentru 5.5, e posibil să nu îl treci și trebuie să te pregătești mult mai bine. Aveam un grup fain de români, bulgari și alți est-europeni. Primele examene au fost și cele mai grele: la matematică, finanțe și statistică. Inițial, ne-am pregătit niște adeverințe ca să dovedim că noi făcusem deja acele materii în România și, astfel, să nu mai fim nevoiți să dam acele examene. Dar, până la urmă, mi-am dat seama că e un efort inutil și că, de fapt, îmi fac doar un rău. Examenele alea sunt făcute să mă ajute. În momentul în care am înțeles că sistemul școlar are în vedere interesul meu și nu pot decât să cresc din punct de vedere personal și profesional – și acela era și scopul meu –, am început să iau totul în serios și să apreciez sistemul ca pe un mare plus.
Trebuie să spun că și pasiunea mea pentru artă a contat atunci când am ales Olanda. Când eram în școala generală, îmi doream foarte mult să văd un Rembrandt. Și am fost extrem de emoționat când am ajuns, în cele din urmă, la Rijksmuseum în fața unui tablou semnat de el. De altfel, tema tezei de masterat am ales-o cu inima. Am făcut o combinație de dezvoltare urbană cu artă, focalizată pe un cartier mai rău famat din Rotterdam, care se confrunta cu o rată mare a criminalității. Am ajutat, astfel, la transformarea acestui cartier într-unul foarte șic, în care arta a fost un catalizator pentru integrare și coeziune socială, dar și dezvoltare economică. Nu pot să spun cu certitudine că am avut un impact direct, dar la câteva luni după ce am terminat teza, profesorul coordonator mi-a spus că acel cartier a fost inclus de Lonely Planet (una dintre cele mai mari edituri de ghiduri de călătorie, n.r.) într-un top al celor mai la modă cartiere [care merită să fie vizitate] în Europa.
Ai menționat mai devreme cursurile de neerlandeză. Când ai învățat limba?
La școală, cursurile erau în engleză, așa că timp de doi ani am reușit foarte puțin să exersez cuvinte în neerlandeză. Acasă, doamna avea un prieten cu care vorbea tot în engleză și îi era la îndemână să vorbească și cu mine engleza. Așa că m-am înscris la un curs de limbă pentru NT2 (Staatsexamen Nederlands als tweede taal, un examen standard, recunoscut oficial, în urma căruia se poate obține o diplomă care atestă cunoștințele de neerlandeză ale celor care nu sunt vorbitori nativi, n.r.). Prietena mea – cea de la început – mi-a spus că e foarte important să înveți limba, dacă vrei să rămâi pe termen lung.
A doua zi după ce mi-am cumpărat bicicleta, m-am ocupat de înscrierea la aceste cursuri. Trebuie să spun că, pentru mine, aceste cursuri aveau un tempo foarte lent față de așteptările mele. Am privit-o ca pe o perioadă de oarece stagnare. Dar am reușit să învăț limba și pot să spun că am început să o vorbesc spre finalul primului an în Olanda, când am cunoscut o prietenă jumătate româncă, jumătate olandeză. Cu ea am avut curajul să exersez limba, fără teama că fac greșeli. Nu pot să spun că acum cunosc limba la perfecție, că pot să scriu un articol în ziar, dar pot să am o conversație fluentă și pot folosi limba la serviciu.
Cum te simți în societatea în care trăiești?
Sunt și bune și rele în această societate. Încerc să nu generalizez și să tratez individual fiecare situație.
Îmi place societatea, pentru că e mult mai organizată și de fiecare dată când mă întorc din România mă bucur, într-un fel, că trăiesc într-o astfel de societate. Cel mai bine resimt acest lucru atunci când merg la un ghișeu la primărie, de exemplu, comparând reînnoirea buletinului în România cu reînnoirea permisului de rezidență în Olanda. E o diferență ca de la cer la pământ, de când ai intrat în clădire, până când ai ieșit, supărat foc sau cu zâmbetul pe buze.
Desigur, sunt și lucruri de care încă nu m-am lovit. Olandezii sunt deschiși până la un punct, pe când noi suntem oameni calzi, interacționăm ușor. Olandezii au nevoie de timp până să se apropie mult de tine. Eu sunt o fire deschisă, sociabilă, veselă, și mă izbesc des de un sistem defensiv al olandezilor, care te ține la oarece distanță. Sunt prietenoși, dar au nevoie de mai mult timp până să te lase în sufletul lor.
Cum privești toți acești ani petrecuți în Olanda?
Mă uit în urmă cu foarte mare plăcere, deși am trecut și prin momente delicate, în care a trebuit să iau totul de la zero. În timpul studiilor nu am avut încotro și am acceptat și locuri de muncă mai puțin plăcute, pentru a-mi plăti studiile. Cel mai mult am lucrat ca spălător de vase în restaurante. Nu a fost întotdeauna plăcut, dar aveam un țel în față, pe care am reușit să-l ating. Așa că sunt fericit că am fost acela care nu a renunțat când a fost greu, pe când alți colegi de-ai mei au renunțat la masterat și s-au întors acasă, în zona lor de confort.
Am știut că, dacă termin studiile, alte uși se vor deschide pentru mine, ceea ce s-a și întâmplat și știu că se va întâmpla și în viitor. Este o societate cu multe oportunități, trebuie doar să știi cum să le valorifici. Societatea olandeză mi-a întărit pofta asta de a face mai mult și de a vrea mai mult, dar și de a avea încredere că se poate. Tot timpul am văzut acea parte pozitivă, chiar dacă de multe ori m-am izbit de obstacole.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
De cele mai multe ori, succesul este privit ca ceva material, în termeni financiari. Așa gândeam când eram student, dar timpul petrecut în Olanda m-a învățat că succesul ține de ceea ce oferi și de ceea ce încerci să schimbi în inimile celorlalți. Pentru mine, succesul este cât de mult îl pot ajuta eu pe cel de lângă mine. Satisfacția e mult mai mare decât noțiunea financiară. Asta am învățat și de la prieteni buni de aici. A fost și norocul meu să întâlnesc oamenii potriviți.
Încerc mereu acest exercițiu: dacă mâine nu aș mai fi, ce ar spune oamenii despre mine? Dorința mea este ca oamenii să-și amintească de mine cu plăcere. Vreau să văd oamenii fericiți, pozitivi. Într-o mare de negativism și de probleme – cred că multe dintre bolile actuale vin și de la modul negativ de gândire –, pentru mine e important să pot să ofer un gând bun, un zâmbet, să pot să împart ceea ce știu cu cel de lângă mine, să îl ajut.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Încerc să fiu foarte apropiat de comunitate, să fiu implicat, încerc să o unesc. Acum sunt chiar mai implicat, sunt membru fondator al Comunității Române de Afaceri (RBC, un proiect al Fundației ROMPRO, n.r.), care are ca prim scop închegarea grupurilor de români din Olanda și eficientizarea activităților, cât și împărtășirea de cunoștințe și informații. Sloganul meu, pe care îl folosesc foarte mult în ultimul timp și care vine din România, este „unde-s doi, puterea crește”. Noi, românii, putem să facem lucruri mărețe, dar doar dacă lucram împreună și ne ajutăm reciproc.
Știi deja că eu mă ocup și de criptomonede și de activități financiare la bursă. Am vrut să împărtășesc cunoștințele mele și altora, i-am consiliat pe cei interesați de acest domeniu.
Am văzut că ești implicat și în activități de caritate.
Da, sigur. Cea mai recentă a fost participarea la maratonul organizat în Maastricht de Fundația Wanna’Help pentru copiii orfani din Bacău. Îți fac o mărturisire: pentru mine nu mai alerg, am renunțat de multă vreme, dar un scop nobil mă motivează. Și vreau și pe viitor să mă ocup de astfel de activități caritabile, de strângeri de fonduri pentru proiecte din România. Încerc să-i motivez și pe alții să ajute.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum să locuiască în Olanda?
Cred că primul lucru pe care trebuie să-l facă este să încerce să învețe limba cât mai repede. E important să știi să ceri la magazin o pâine în limba țării și să înveți și obiceiurile olandeze. La fel de important este să nu generalizeze, să nu-și facă o imagine despre societate ținând cont doar de o singură situație. Să vină cu gând limpede și să descopere singur cum sunt oamenii. Și să pornească întotdeauna de la o idee pozitivă. La fel de important este să-și cumpere o bicicletă. Ajută la integrare!
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
