Cum ai ajuns în Olanda?

Am ajuns prima oară în Olanda în vara lui 1995, pentru o săptămână, atunci când am participat la o școală de vară, la Amsterdam Maastricht Summer University. După acea săptămână m-am întors acasă cu multe experiențe, cu mulți prieteni, dar fără vreo intenție de a reveni să studiez sau să locuiesc în Olanda.

Întâmplarea a făcut, un an mai târziu, să câștig o bursă în cadrul unui program de masterat în jurnalism și studii europene, așa că am revenit în Olanda, dar de data asta la Utrecht, pentru șase luni. Apoi am plecat în Danemarca, pentru a doua parte a programului, iar după terminarea masteratului m-am întors la Utrecht. Îmi făcusem deja prieteni și, în plus, doi absolvenți ai programului de masterat – ea finlandeză și el olandez – își deschiseseră o firmă de media și m-au rugat să mă alătur echipei lor. Și așa a început drumul meu aici, în Olanda, în 1996.

Mai întâi am fost corespondent PRO TV și Mediafax în Olanda. Eram atunci unul dintre cei doi sau trei corespondenți pe care media românească îi avea în străinătate. Într-un fel, aș putea spune că am făcut muncă de pionierat în acest domeniu, și în același timp și de voluntariat, la început, dar asta e o altă poveste. Multă vreme am acoperit și ce se întâmpla la Bruxelles, pentru că nu aveau un corespondent acolo. A fost o perioadă extrem de antrenantă, pe care mulți cred că și-ar dori să o aibă în portofoliu.

Prin 1998 am început să lucrez și pentru BBC World Service și am rămas corespondentul lor la Haga timp de zece ani, până în 2008, când s-a închis secția de limbă română. A fost momentul când și eu am pus capăt activității de jurnalist. În acea perioadă, în România nu erau prea multe instituții de presă care să atingă nivelul de profesionalism al BBC-ului, și după atâția ani de colaborare cu ei, nu am vrut să fac un pas înapoi.

La scurt timp după ce am revenit în Olanda (1996, n.r.), am solicitat și un post de leader de curs la Centrul European de Jurnalism din Maastricht și, în paralel cu activitatea de corespondent, am coordonat programe de introducere în politicile și instituțiile Uniunii Europene, programe care se adresau jurnaliștilor din întreaga Europă. Acolo am cunoscut oameni extraordinari, pe care, mai târziu, aveam să îi implic într-un proiect măreț și unic, zic eu, acum. E un proiect pe care l-am dezvoltat în ultimii 17 ani și de care sunt foarte mândră. E vorba de Fundația Olanda-România.

În 2001 am preluat actele de la o bună prietenă de-a mea, scriitoare, care părăsea Olanda și care condusese fundația prin anii ’80, în vremea exilului său. E vorba de Monica Săvulescu-Voudouris. În forma în care am preluat-o eu, organizația se ocupa doar de evenimente și întâlniri culturale. Am hotărât să îi redefinesc obiectivele, am schimbat numele, statutul și consiliul de administrație și am pornit la drum cu o entitate complet nouă, adaptată realităților de la acea vreme, dar și domeniilor mele de interes și de activitate.

I-am invitat în conducerea fundației pe trei dintre cei mai de seamă vorbitori de-ai mei de la proiectele pe care le coordonam la Centrul European de Jurnalism, personalități olandeze de prim rang, și toți au acceptat invitația. Am creat, astfel, o organizație care nu a ieșit foarte mult în lumina reflectoarelor, dar care a reușit să facă extrem de multe lucruri în cei peste 17 ani de când am pornit la drum. Membrii consiliului de administrație și-au folosit de multe ori poziția, experiența și contactele pentru a promova interesele fundației, unul dintre acestea – și cel mai important – fiind crearea unei imagini reale a României în Olanda și în Europa, dar și invers. Și cred că am reușit acest lucru mai ales prin proiectele adresate tinerilor europeni. Am pornit de la o abordare bilaterală, româno-olandeză, promovând numeroase proiecte care s-au concentrat pe integrarea euro-atlantică a României, dar încet-încet am lărgit sfera de acțiune.

Aș vrea să mai menționez un lucru legat de fundația noastră. De curând, unul dintre membrii consiliului de administrație, dl. Wim van Eekelen, a fost decorat de președintele României cu Ordinul Național Steaua României în grad de Comandor. Am fost extrem de mândră în acel moment. Am știut că o părticică din acea decorație se datorează implicării lui Wim în activitățile fundației. De multe ori m-am întrebat de ce oameni ca Wim au acceptat să-și dedice fundației o parte din timpul liber și să susțină România, când multe voci încă erau împotrivă. Wim a avut o atitudine nobilă, vizionară, și numai așa poți crea ceva durabil.

Și mai am o poveste, care încheie răspunsul la întrebarea ta. O poveste care a făcut trecerea de la planul profesional la cel personal, confirmând pentru a câta oară că în viață nu știi niciodată de unde pleci și unde ajungi. Îmi amintesc că era o zi ploioasă și m-am urnit cu greu din Utrecht către Haga, unde venise în vizită oficială o delegație condusă de ministrul român al Apărării, care s-a întâlnit cu omologul sau olandez. Trebuia să fac o transmisie despre vizita respectivă, era o perioadă importantă pentru România, când aderarea la NATO era un obiectiv prioritar. Am ajuns la Haga mai devreme, iar întâlnirea celor doi miniștri se prelungise, așa că purtătorul de cuvânt de la minister a fost nevoit să-mi țină companie. Deci, eu, în calitate de corespondent la Haga, și el, purtător de cuvânt, așteptam împreună ca cei doi miniștri să iasă din întâlnire. Așa l-am cunoscut pe Jaapjan, cu care, de atunci, îmi împart viața. În acest fel, aventura mea în Olanda se îmbogățea cu o nouă dimensiune: descopeream societatea și cultura locala prin prisma unei familii mixte.

Cum a fost începutul tău aici, în Olanda?

Începutul a fost fascinant și efervescent, aș spune. Aveam mereu impresia că mi se deschid orizonturi noi la fiecare pas. A fost un început plin de experiențe și oportunități, care mai de care mai interesante, și personale și profesionale. Și nu le-am lăsat să treacă pe lângă mine, cel puțin, așa cred. Totul sub lozinca „hoping for the best but expecting the worst” (speră la ce-i mai bun, dar pregătește-te pentru ce-i mai rău, n.r.).

Cred că și contextul mi-a fost favorabil, să nu uităm că vorbim de perioada anilor ’90, când căderea comunismului era la doar câțiva ani în spate, iar în Olanda, cel puțin, oamenii încă aveau o deschidere și o simpatie extraordinară față de România. Țin minte că, la un moment dat, am făcut un reportaj despre faptul că existau peste 350 de asociații, organizații și fundații olandeze implicate în acțiuni de caritate, de binefacere sau de înfrățire cu România. În acest sens, Olanda conducea de departe topul prezenței internaționale în România. Iar eu eram impresionată de căldura și deschiderea oamenilor din jur. Deseori, când vorbeam cu cineva și spuneam că vin din România, interlocutorul completa cu o poveste: fie fusese în țară, fie cunoștea pe cineva care a mers acolo, fie era implicat într-o activitate umanitară. Țin minte că și când am fost la bancă, să îmi deschid un cont, funcționarul mi-a împărtășit povestea lui legată de România. Deci, toate aceste trăiri emanau o energie pozitivă, care, din păcate, am simțit cum se stinge de-a lungul anilor.

Când ai început să simți că se stinge?

E greu de spus. Sigur că s-a produs treptat, dar pot să spun că, pe măsură ce granițele s-au deschis, au pătruns din ce în ce mai mult în societate și stereotipurile și exemplele negative. Din păcate, acea energie pozitivă a fost înlocuită treptat cu un val negativ, generat de prejudecăți față de est-europeni, în general, și, în particular, față de polonezi, bulgari și români, așa cum știi și tu.

Chiar și în familia mea olandeză am simțit o prezență subtilă a acestor prejudecăți. Îmi amintesc un episod de la o întâlnire de familie: copiii se jucau cu telefonul mobil și cineva a făcut o glumă despre cum poți să spargi codul de acces. Când Tia (fiica, n.r.) a luat un telefon și a dovedit că poate să spargă acel cod, cineva a făcut o remarcă amuzantă: „Da, se vede că ai sânge de român în tine”. În acel moment, mi-am dat seama că acea glumă purta, de fapt, în spate un întreg șablon cultural de gândire. M-am întrebat, atunci: „Dacă oameni din familie, care mă cunosc îndeaproape și care funcționează la un anumit nivel în societate – erau acolo un avocat, un medic, un bancher –, dacă ei își activează instinctiv acest șablon, cât de greu e să spargi stereotipurile vizavi de est-europeni la nivelul oamenilor de rând și al celor care nu au venit în contact cu nimeni din acea parte a Europei?”.

Și trebuie să spun foarte deschis că m-am confruntat cu această atitudine în programele fundației chiar de zeci sau poate de sute de ori; din nefericire, nu sub formă de glumă, cum a fost în cazul familiei. Mi-a rămas în minte un episod de la finalul unui proiect de prin 2013, când am avut printre participanți și un grup de norvegieni. În prima zi a programului i-am rugat să spună ce știu unii despre alții. Norvegienii, cu care, apoi, au fost de acord și olandezii, au spus scurt și la obiect că românii și bulgarii vin în țara lor, cerșesc, stau pe străzi, le fură ajutoarele sociale și că sunt bad people (oameni răi, n.r.) – au folosit exact această expresie. După o săptămână în care au petrecut mult timp unii cu alții, părerile s-au schimbat. La finalul proiectului, norvegienii și-au cerut scuze cu o sinceritate debordantă pentru ce au spus la început. I-au îmbrățișat pe români și le-au spus cu lacrimi în ochi că nu vor mai eticheta niciodată oamenii după prejudecăți și că aceea a fost pentru ei cea mai importantă lecție de viață.

Am învățat că, deși proiectele noastre produc, aparent, schimbări la nivel micro, impactul este, de fapt, mult mai mare; ele au un inevitabil efect de domino. Experiențele copiilor creează o oarecare rezonanță, mai mică sau mai mare, în fiecare dintre colectivitățile lor. Un calcul simplu ne-a arătat că în 17 ani am organizat peste 50 de proiecte, și mă refer aici doar la programele interculturale, la care au participat până acum peste 2,000 de elevi, studenți și profesori din toată Europa. În fiecare participant am sădit, practic, o sămânță de cunoaștere și de deschidere a unor noi orizonturi.

Ce înseamnă aceste experiențe pentru tine?

Pentru mine și pentru toți cei de la fundație nu există o răsplată mai mare decât acest feedback de la cei pentru care am reușit să facem o mică diferență. Știu, din proprie experiență, cât de mult înseamnă ca cineva să-ți deschidă ochii, să-ți creeze oportunități și să poți privi dincolo de așa-zisele granițe.

Cum te simți în societatea în care trăiești?

Nu mi-a fost niciodată dor de România, în adevăratul sens al cuvântului. Prin natura activităților mele, am fost mereu ancorată în atmosfera din țară, așa că nu m-am simțit niciodată un imigrant Am pendulat, practic, între România și Olanda, atât eu, cât și familia mea. Pe copii i-am crescut în același spirit, ei se simt acasă și aici și acolo. Cred că asta e o mare realizare. Limbajul lor nu-i dă de gol nicăieri. In România, nimeni nu sesizează ca sunt născuți si crescuți in altă țară, iar in Olanda e imposibil de ghicit ca nu sunt olandezi 100%. Sunt cetățeni ai lumii.

Și fac o paranteză: faptul că amândoi sunt perfect trilingvi este un lucru cu care chiar mă mândresc. Am reușit să-i creștem în așa fel încât să vorbească română, neerlandeză și engleză la nivel nativ. Eu am ținut foarte mult să învețe limba română, pentru că am văzut multe situații tragice, în care bunicii aveau ochii plini de lacrimi pentru că nu puteau să comunice cu nepoții. Mi-am spus că atunci când voi avea copii, voi face tot ce-mi va sta în putință să evit o astfel de situație. Și când mă uit acum în urmă, cred că aceasta este una dintre cele mai mari împliniri.

Dar, revenind la întrebarea ta, nu știu dacă ar fi fost foarte multe alte locuri în lume unde să mă pot forma și să pot crește ca om așa cum am făcut-o în societatea olandeză. Oportunitățile pe care le-am avut aici au fost, cred, decisive în dezvoltarea mea, atât profesională, cât și personală. La început mi se părea ciudat că societatea se concentrează pe ajutarea celor mai slabi, dar nu face nimic pentru elite. La fel cum nu puteam înțelege de ce ușile se deschid exact la ora 10 fix, deși cei care le deschideau erau deja în spatele lor cu câteva minute mai devreme.

Mi-a rămas în minte unul dintre primele șocuri culturale, de la aniversarea a 50 de ani de căsătorie a socrilor mei. Au închiriat undeva în Belgia un castel și, printre altele, trebuia să spunem cu trei luni înainte dacă la dineul X vrem pește sau carne, sau dacă la momentul Y vom merge la un muzeu sau la nu-știu-ce plimbare. Nu m-am obișnuit nici acum cu acest tip de planificare, dar i-am descoperit treptat avantajele și am învățat să o asimilez și, după caz, să o tolerez.  Vorbesc deseori și cu copiii despre astfel de exemple. Cred că e important ca ei să știe că mai există și un alt fel de a trai pe lângă planificarea cu rigurozitate a vieții în societatea olandeză. Dacă reușim să discernem și să alegem ceea ce e mai bun din fiecare cultură, atunci cred că suntem niște oameni bogați.

Îmi vine acum în minte un alt exemplu. În prima zi de liceu a Tiei, primul lucru pe care l-a învățat a fost o schemă pe care să o pună în aplicare în cazul unor evenimente neprevăzute și știa deja care sunt cei doi copii (colegi de școală, n.r.) pe care trebuie să îi sune în caz că se întâmpla vreodată ceva. Totul era planificat în funcție de distanța la care locuia fiecare față de școală. Un alt exemplu, legat de Elis (fiul, n.r.): la un moment dat, au concluzionat cei de la școală că este supradotat și au adus o echipă de opt persoane, care l-a observat o zi întreagă, pentru a-și da acordul de a combina doi ani de școală într-unul singur. La final, singura concluzie negativă a fost că nu stăpânește bine motricitatea fină, pentru că nu își poate încheia singur fermoarul la jachetă. Observatorii au omis interferența culturii românești în tot acest proces: dacă mama îi încheia jacheta când îl ducea dimineața la școală și tot ea îl dezbrăca atunci când ajungea acasă, copilul nu dezvoltase încă aptitudinea de a se îmbrăca și dezbrăca singur. Sunt lucruri amuzante, dar care, practic, arată cât de departe merge nivelul de planificare și de anticipare.

Ai învățat și tu ceva din toate aceste episoade?

Am învățat foarte multe și cred că există o compatibilitate perfectă între români și olandezi. O definiție a unui personaj care tinde către perfecțiune cred că ar putea fi combinația dintre un olandez și un român. De multe ori, când sunt nemulțumită de mine, mă uit în oglindă și îmi spun: „Cristino, n-ai învățat nimic de la olandezi!”

Cum privești toți acești ani de când locuiești în Olanda?

Dacă mă uit în urmă, pot să spun că am avut șansa de a fi educată într-o școală specială, pentru că multe lucruri își au rădăcinile acolo. E vorba de Colegiul Pedagogic Carol I de la Câmpulung Muscel, pe care, de altfel,  nu l-am părăsit niciodată. Primele proiecte cu fundația le-am început acolo și în toți acești ani am construit și dezvoltat o cooperare specială. Pentru mine, liceul rămâne cel mai important loc de formare. Modelele de acolo m-au călăuzit în tot ce am făcut și fac. Acolo am învățat că cel mai important lucru în viață este să construim punți, indiferent unde ne aflăm.

Nici anii de facultate, nici studiile postuniversitare nu egalează ca impact bagajul cu care am plecat din liceu și pe care, mai apoi, am putut construi. În cei peste 17 ani de interacțiune cu tineri liceeni din toată lumea, am avut suficiente ocazii în care să pot evalua impactul experiențelor trăite la vârsta anilor de liceu.

După mulți ani, am spart prejudecăți și am creat punți, adică am aplicat în practică, la nivel european, de data aceasta, ceea ce am învățat acolo. M-am străduit mulți ani să stârnesc interesul tinerilor olandezi pentru România și au fost multe dezamăgiri, iar pe unele dintre ele nu am cum să le uit. Și am să dau iar un exemplu: o vizită la o școală olandeză, când directorul le-a spus elevilor să aibă grijă cu telefoanele pentru că în școală se afla un grup de români și bulgari. Sau un alt exemplu: un student olandez de origine bulgară a întrebat 70 de colegi olandezi dacă ar vrea să îl ajute să organizeze o seară tradițională pentru un grup de români și bulgari. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a fost interesat. A fost dureroasă acea experiență.

Din fericire, aceste episoade au venit la pachet cu multe alte experiențe frumoase. Și aici aș avea un exemplu. După câțiva ani în care elevi de la liceul Sorghvliet din Haga au participat la proiectele fundației, iar feedbackul lor a fost mereu la superlativ, școala m-a rugat să ajut la organizarea unui schimb bilateral de experiență cu un liceu din România. M-a impresionat faptul că un liceu de top – locul doi în topul celor mai bune licee din Olanda – s-a îndreptat tocmai spre România. Și, desigur, nu mă puteam gândi decât la Colegiul Pedagogic. Suntem în al treilea an consecutiv în care elevii olandezi merg la Câmpulung, și elevii români vin la Haga. Țin minte că la prima ediție nu au fost prea mulți elevi care au ales România ca primă opțiune. Doar prieteni de-ai copiilor mei, si ei elevi la Sorghvliet. Acum, schimbul cu Câmpulung a devenit unul dintre cele mai de succes programe pe care le oferă școala olandeză.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

În copilărie, succesul însemna în mare parte să fiu mereu printre primii la școală. Îmi propuneam și se și întâmpla, și așa aveam măsura succesului. Părinții mei au decis să mă dea la școală la Câmpulung din clasa a cincea, pentru că, ziceau ei, învățătorii îmi dădeau premiul întâi mie, neavând cui altcuiva să-l dea. Eram doar cinci copii în clasă, la țară.

Așa am ajuns, la zece ani, să fiu elevă la Colegiul Pedagogic, unde am studiat opt ani. Țin minte că erau câțiva colegi în clasă care mă numeau mereu țărancă, iar liderii clasei îmi reproșau că am venit eu de la țară să mă impun în față lor. Această etichetă m-a afectat foarte mult, copil fiind, dar m-a și ambiționat enorm. Munceam mult și ținta era să fiu mereu în top. Când s-au afișat rezultatele la examenul pentru treapta întâi de liceu și una dintre profesoare m-a strigat printre primii trei admiși, am avut poate prima și cea mai importantă măsură a succesului.

Un alt succes a fost ziua în care am publicat primul meu articol în Tineretul Liber, care era un ziar foarte iubit la vremea respectivă. Era 8 martie, eram studentă în anul al doilea. Țin minte cât de mândru era bunicul meu, cum se plimba cu ziarul în mână prin tot satul, să le arate tuturor articolul semnat de nepoata lui. Acel sentiment aparte de reușită era atunci, pentru mine, definiția succesului.

Venind în Olanda, am început să mă uit altfel la succes. Mi-am dat seama că a avea succes nu înseamnă neapărat să fii mereu primul. Aici am învățat că, de fapt, nu ești la concurență cu nimeni, ci doar cu tine însuți.

Pe plan personal, acum, succesul înseamnă faptul că am reușit să ne creștem copiii în ambele culturi, că sunt în egală măsură români și olandezi sau, cum îmi place mie să spun, trei sferturi români și jumătate olandezi.

Pe plan profesional, succesul înseamnă fiecare reacție pozitivă pe care o primim la sfârșitul fiecărui proiect. Și au fost multe reacții de la participanți, reacții pe care le port mereu în suflet și care au însemnat enorm pentru mine.

Nu în ultimul rând, cred că succesul înseamnă să rămâi mereu uman, să îți păstrezi această caracteristică indiferent de cât de sus ajungi. Îmi e greu să îi înțeleg pe cei care, atunci când ating anumite trepte sociale, se uită cu totul altfel în jos și nu mai știu să spună „mulțumesc” nici măcar atunci când le oferi o floare; consideră că totul li se cuvine.

Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?

Sigur că avem mulți prieteni români în Olanda, așa cum avem mulți prieteni de alte naționalități. Aș spune că poziționarea este una individuală: relațiile le-am construit mereu cu oameni, nu cu comunități.

Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?

Sfaturi nu am, dar aș putea să împărtășesc doar câteva dintre lecțiile care m-au călăuzit pe mine în toți acești ani: să își urmeze visurile, să creadă în ele cu tărie și să nu se dea bătut niciodată. Să nu facă prea multe compromisuri și, foarte important, pentru că tot vorbim de noi rădăcini, să nu uite niciodată de unde a plecat, să nu-și nege rădăcinile.

Pe plan sufletesc, să își rămână credincios sie însuși, să nu se mintă. Îmi amintesc mereu de unul dintre spectacolele în care am jucat în liceu. Era „Hamlet” și, la un moment dat, a trebuit să spun celebra replică din Shakespeare, pe care încet-încet am asimilat-o ca principiu de viață: „This above all, be true to yourself” (fii sincer cu tine însuți, mai presus de orice, n.r.). Deci, mai presus de toate, să-ți fii credincios ție însuți și apoi, cum noaptea urmează după zi, așa vei deveni credincios și celorlalți. E un sfat greu de urmat, pentru că impune o bună cunoaștere de sine și loialitate față de propriile valori, dar te duce garantat spre împlinirea ta ca om.

Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Niță

portet – foto Cristian Călin –  www.cristiancalin.video

Fotografii din arhiva personală, editate de Alexandru Matei