Cum ai ajuns în Olanda?
Este o poveste clasică. Sau e una dintre variantele clasice. În 1992, în ultima vacanță din studenție, m-am întâlnit în Costinești cu un băiat frumos, olandez, și de atunci suntem împreună. În Olanda am venit în 1994.
Cum a fost începutul?
Frumos, pentru că am venit dintr-un club de studenți, din București, și am intrat într-altul, în Rotterdam. Bere, filozofie, facem o lume mai bună, bancuri, cele obișnuite studenților.
În București am studiat la Institutul de Construcții Civile, Facultatea de Instalații. Aici, am mers la Universitatea Tehnică din Delft, la arhitectură, unde încă nu exista o ramură de studiu pentru fizica construcțiilor. Asta era o nișă pe piața tehnică olandeză. E o meserie foarte frumoasă, pe care o fac și în ziua de astăzi: sunt inginer de fizică a construcțiilor.
Mi-au folosit foarte mult primii patru ani de facultate – din cei cinci – din România. Am intrat pe un post de doctorand. Și am avut și noroc, pentru că la Delft am intrat în contact cu un profesor deosebit, care, imediat ce a aflat că vin din România, a început dialogul cu marea lui admirație față de români. Soția lui era tot profesor universitar, dar de matematică. Cei mai mulți studenți doctoranzi ai ei veneau din România, de prin jurul Iașiului. Amândoi erau mari admiratori ai școlii românești de matematică, de științe exacte. După ce mi-a văzut diploma și programa celor cinci ani de facultate, a rămas foarte impresionat. Așa că am intrat în pâine caldă și bună, ca să spun așa. Prin urmare, tranziția a fost foarte ușoară.
Și atunci, la început, am avut iluzia că nu există diferențe între București și Rotterdam, dar m-am lovit de ele mai târziu. Mi-am dat seama că există diferențe când s-au îmbolnăvit părinții mei, deci mulți ani după ce am venit aici. Aici, în Olanda, ai multe posibilități pentru îngrijirea părinților atunci când tu ești la serviciu. Nu vorbesc de bani, ci de modalități, de persoane pregătite pentru așa ceva. În România nu existau astfel de servicii organizate. Casele de bătrâni aveau o imagine foarte proastă.
Ce a urmat după acel doctorat?
Am intrat destul de repede în câmpul muncii. Cred că am trimis vreo zece scrisori de solicitare, libere, pentru că nu erau posturi vacante, și unul dintre cele mai renumite birouri de ingineri din Olanda m-a invitat la un interviu. Am fost angajată repede și am rămas la ei timp de un an și jumătate, după care am plecat la un alt birou, care mi se părea mie că lucrează mult mai mult pe partea conceptuală, de design. Am intrat acolo într-un club extraordinar, întregul departament era format din oameni tineri, se numea Inovație și studiu. Am plecat de acolo acum peste 18 ani și iată că încă suntem prieteni, ne vedem cel puțin o dată pe an.
Când ai învățat limba?
Imediat după ce am ajuns în Olanda și am decis împreună cu soțul meu că asta este, rămânem împreună. Ne-am mutat din casa studențească a soțului meu în casa părintească, la socri, unde am fost primită cu foarte multă căldură. Sunt părinți surogat pentru mine. Sunt niște oameni deosebiți, și nu numai părinții, dar și fratele, sora, unchii, mătușile, care mi-au spus: „Suntem unchi și mătuși și pentru tine. Când ai nevoie de ceva, ne suni și te ajutăm”.
Am stat cu părinții soțului meu până când ne-am găsit casa noastră. Anul acela a fost deosebit pentru mine. Părinții locuiau pe o insulă, lângă Rotterdam. Totul era mirific, paradisul pe pământ. Era foarte frumos, dar ceea ce a contat foarte mult pentru mine a fost cursul de limba neerlandeză, care a fost foarte bun. După ce ne-am mutat la Rotterdam, am mers la un alt curs, care nu a fost la același nivel calitativ.
Trebuie să spun că am o curiozitate personală, dar cred că nu numai eu: care a fost rolul tău în renovarea celebrului Rijksmuseum (Muzeul Național) din Amsterdam?
Acum lucrez la Rijksvastgoedbedrijf – Agenția Guvernamentală a Proprietăților de Stat. Această agenție a fost cea care a comisionat renovarea muzeului. Ca să înțelegi mai bine, noi suntem cei care punem proiectul pe piață, dar partea tehnică este regizată de specialiști din agenție. Eu eram atunci în echipa de specialiști care a pus pe piață proiectul de renovare a muzeului din perspectiva fizicii construcțiilor, care este specializarea mea.
Și am să-ți dau un exemplu: Rijksmuseum este probabil monumentul istoric numărul unu al Olandei, o construcție care nu suportă aer condiționat umed. Pe de altă parte, colecția muzeului, realizată din material organic, are nevoie de aer condiționat umed, pentru că altfel se usucă, iar în timpul iernii se umezește, și atunci ai același proces ca în Sahara, totul ajunge să se pulverizeze: pigmentul din picturi, țesătura, pielea etc. Așa că ai un conflict: colecția are nevoie de umiditate, dar clădirea nu suportă umezeala, pentru că se formează mucegaiul. Asta a fost o provocare pentru noi. Apoi, razele ultraviolete care intră prin fereastră decolorează pigmenții din tablouri. Ați văzut ce se întâmplă cu fotografiile color pe care le lăsăm în soare. Așa că geamurile ferestrelor muzeului au fost alese special, ca să oprească razele ultraviolete, dar în același timp să izoleze termic și să fie și securizate. Iată încă o provocare pentru echipa noastră.
Cum privești toți acești ani?
Mă uit cu bucurie și satisfacție, dar și cu dor de România dragă și cu recunoștință față de țara care mi-a acordat șansa unor studii extraordinare. Nu am uitat niciodată acest lucru.
De altfel, trebuie să spun că am avut ocazia să lucrez și direct cu România, mai ales în perioada de preaderare la Uniunea Europeană. Au fost doi ani în care România a fost țară prioritară, ca să spun așa, ajutată în mod special să își alinieze legislația la cea europeană, inclusiv cea pentru performanța energetică. Atunci am fost rugată să intru în echipa de la ministerul olandez, pentru a alege, împreună cu experții români, cea mai bună metodă de implementare a legii.
Dar am avut și câteva proiecte filantropice. Unul dintre ele este o casă de copii din Constanța (centrul de plasament „Micul Rotterdam”, n.r.), pentru care am fost rugată să dau consultanță legată de legile românești, pe care olandezii nu le cunoșteau foarte bine. Am mai făcut și traduceri tehnice pentru anumite documente de specialitate.
În același timp, sunt mândră și că sunt olandeză. Este o țară deschisă, cu oameni cu un caracter direct, poate nu întotdeauna ușor, cu oameni veseli, care nu dramatizează cum o facem noi, românii, de multe ori, și care simplifică lucrurile, oameni cu etică.
Pentru că lucrezi într-un mediu atât de olandez, într-o agenție guvernamentală, poate ne spui cum sunt relațiile de lucru.
Olandezii sunt foarte relaxați la serviciu. Ierarhia există, fără îndoială, dar în relațiile de zi cu zi atitudinea este de egalitate. Nu contează dacă cineva e director și altul este un simplu inginer, relațiile sunt destul de directe, fără bariere.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Succesul nu este numai atunci când ajungi la un statut social, ci și atunci când mergi pe stradă, treci pe lângă o clădire minunată și știi că și datorită muncii tale zilnice acea clădire încă există. Este o satisfacție fără margini să spun prietenilor sau cunoștințelor: „Dacă nu ai fost încă la Rijksmuseum, să o faci, că e foarte frumos”. Succesul este atunci când munca este o pasiune.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Interacționez cu mulți români și chiar îi caut. Și am observat în ultimii 10-15 ani că și Ambasada depune eforturi deosebite în a-i aduna laolaltă pe românii din Olanda. Așa am ajuns și eu să cunosc din ce în ce mai mulți români. Și nu pierd aproape nicio ocazie oferită de Ambasadă sau de platforma culturală Carmen Sylva (Fundația Culturală Carmen Sylva din Rotterdam, n.r.). Am din ce în ce mai mulți prieteni români, este extraordinar să îți mai auzi limba, proverbele, chiar și bancurile românești, acel umor fantastic al românului. Și iar am mare noroc: soțul meu, olandez get-beget, vorbește aproape perfect limba română și înțelege umorul nostru.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Să vină fără prejudecăți și fără frică. Fără frică de limba neerlandeză, care pare dificilă, dar nu este chiar așa, are o gramatică extrem de ușoară, comparativ cu cea română. Fără prejudecăți, pentru că oamenii sunt peste tot la fel. Aceleași bune și rele le vei găsi oriunde te duci în lume. Am avut ocazia să călătoresc în mai multe țări și aceasta este concluzia mea. Prin urmare, lasă prejudecățile și învață limba cât se poate de repede.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografie din arhiva personala, editata de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
