Cum ai ajuns în Olanda?
Am venit în 2010, imediat după ce am terminat facultatea de teatru, când urma să dau licența. M-a adus aici olandezul zburător. Pe Jeroen, actualul soț, l-am întâlnit în 2007 și, după doi ani și jumătate de relație la distanță, am hotărât să încercăm să stăm împreună. Am luat decizia de a veni în Olanda, o decizie pe care acum nu o regret.
Cum a fost începutul?
Primul an a fost foarte dificil, am avut chiar multe gânduri negative legate de cum e să trăiești într-o altă țară, am pus sub semnul întrebării pasul făcut. A avut o influență și lumea în care am crescut de la 12 ani, o lume mai aparte, zic eu, o lume mai boemă, în care am învățat că, pentru pasiune, trebuie să lași totul deoparte.
Domnul Mihai Mălaimare, cu care am făcut stagiul la București, mi-a spus că nu se poate să las totul în urmă pentru un bărbat. Să îți abandonezi cariera, pentru ce? Eu am zis că nu pentru un bărbat, ci pentru iubire. Mi-am găsit sufletul pereche și nu îmi pare rău că am făcut acest pas. Chiar dacă a trebuit să lupt cu oameni mai puțin deschiși. Sau, cel puțin, așa îi vedeam eu. Când cineva te întreabă „de ce ai venit aici” și tu răspunzi „pentru iubire”, sună a clișeu. Mai mult decât atât, mi s-a spus, la un moment dat, că sunt „mireasă prin internet”. Nu e de mirare că am avut o luptă interioară, nu-i așa? Ce trebuie să demonstrez, cui și de ce trebuie să demonstrez? Acum, după șapte ani, realizez că, de fapt, toți avem prejudecăți.
Cum ai trecut peste acest început dificil?
Am fost nevoită să iau totul de la capăt. Jeroen a fost pentru mine un adevărat sprijin, care, cumva, m-a îndemnat să mă arunc și mai mult în arta mea, chiar dacă eu vedeam numai piedici. Spuneam că am întâlnit oameni cu prejudecăți, dar și oameni foarte frumoși. Am participat la proiecte foarte interesante, care, cumva, m-au îmbogățit, m-au făcut să prind rădăcini în această țară. Am învățat că un actor nu are neapărat nevoie de cuvinte pentru a comunica – pentru mine, limba a fost la început un mare handicap –, am învățat că, prin artă, te poți exprima ușor, indiferent de naționalitate. Am învățat că fiecare om are în spate o poveste și, dacă te oprești să o asculți, cumva, ai timp să spui și povestea ta. Încet, încet, am crescut aici, am început să am prieteni, acum pot să spun că sunt acasă. Sigur că o parte din mine este încă în România și mă refer aici la familia mea, părinți, soră, nepoți, dar am mai învățat ceva în Olanda: distanțele sunt atât de mici!
Care este proiectul tău de suflet?
Am mai multe, nu pot să aleg doar unul.
De exemplu, în primul an aici am făcut parte dintr-o trupă de teatru de improvizație. Acolo am descoperit că pot să fiu actor fără să vorbesc. Personajul meu a fost o provocare timp de trei luni. Am crezut că mi se cere imposibilul când eram pe scenă și regizorul îmi spunea „simte”; ceilalți vorbeau în neerlandeză, improvizau, iar eu trebuia să reacționez.
Dar anul acesta am avut o mare realizare. După șapte ani aici, am zis că e timpul să intru mai mult în societatea olandeză. Am urmat un curs special, pentru a intra în sistemul educațional ca artist invitat în școală, se numește în neerlandeză beroepskunstenaar in de klas. Noi, artiștii contemporani, nu contează de unde, ne cam plângem că publicul nu ne înțelege, că nu avem un public pregătit, avizat. Cu acest aspect în minte mi-am zis că, artistă fiind, am o responsabilitate. Și unde poate să înceapă educația viitorului public iubitor de artă? Desigur, în școli.
Cursul pe care l-am urmat nu a fost doar un curs ca atare, ci mai mult o redescoperire, un răspuns la întrebarea ce pot să ofer eu ca artist unor copii. A fost o reîntoarcere la rădăcini și o integrare în societatea olandeză. Pentru mine a fost un an fascinant. Ca artist-profesor invitat în școli, îi invit pe copii să privească lumea prin ochii mei, să privească arta prin ochii mei și chiar să înceapă și ei să creeze. Unul dintre proiectele pe care l-am făcut cu copii între șase și nouă ani l-am denumit „Albumul emoțiilor”. Am pornit de la o temă dragă mie: integrarea. Am vrut să văd cum reacționează cei mici. Trăim într-o societate în care e nevoie să înțelegem de ce suntem altfel și cum să ne înțelegem unii pe alții, cum să fim mai deschiși. Le-am cerut copiilor să își imagineze cum e să ajungi într-o altă țară, unde nu ai prieteni, cum e să nu înțelegi ce se întâmplă în jurul tău. Am început proiectul cu un experiment. Le-am vorbit 20 de minute numai în limba română, știind bine că nimeni nu va înțelege nimic. Reacțiile au fost extraordinare: dacă la început au chicotit puțin, pe urmă și-au dat seama că e foarte serios ce se întâmplă, au încercat să asculte și mi-au urmărit și gesturile, din care înțelegeau ce au de făcut: să se așeze în cerc sau să se descalțe etc. și de aici am început cu cei mici o întreagă discuție, de-a dreptul filozofică. Concluzia a fost că emoțiile sunt universale.
Cum te simți acum în societatea în care trăiești?
Cred că mi-am găsit cumva locul. Acum am găsit modul potrivit de a mă exprima și de a mă face înțeleasă.
Dacă la început am spus că am dat peste oameni cu prejudecăți, acum pot să spun că oamenii sunt foarte deschiși, îmi dau seama că, în general, este o societate foarte deschisă. Probabil că partea închisă pornea totuși de la mine, poate că eu venisem cu anumite prejudecăți.
Este o societate foarte bine organizată și structurată, orientată spre cetățean. Și asta îmi place foarte mult, poate și pentru că eu sunt cam haotică. Și îmi place că peste tot este natură, pe care o iubesc. Îmi lipsesc munții din România, dar iubesc natura de aici. Țara asta e ca o bijuterie, fiecare metru pătrat este pigulit și aranjat.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Cred că este șansa de a face exact ce îmi place: ca actor, să fiu pe scenă, ca artist vizual, să pot să expun.
De când sunt aici am învățat că trebuie să mă bucur de fiecare oportunitate pe care o am și că acela este cel mai mare succes. Nu contează dacă expui într-o galerie vestită sau în camera de zi a unor oameni, cum s-a întâmplat când ne-am întâlnit prima dată (Weg van Kunst): trebuie să te bucuri din plin de acel moment!
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Particip la unele evenimente, dacă am timp și pot. De exemplu, în iunie [2017, n.r.] am participat pentru prima dată la un eveniment dedicat bluzei românești. Simt că este o comunitatea activă. Și mă bucur că este așa, e bine să nu uităm de unde venim. Plus că avem de spus povești frumoase. Eu sunt mândră ca sunt româncă.
Ce sfat ai avea pentru un roman care ar vrea să vină acum în Olanda?
Să aibă răbdare și să își acorde timp să se acomodeze.
Interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
