Cum ai ajuns în Olanda?
Am venit aici în urmă cu 16 ani – îmi amintesc de parcă ar fi ieri –, pe 2 septembrie 2002. Am călătorit până aici cu autobuzul. Era noapte când am ajuns, iar cineva trebuia să ne aștepte – nu eram singur, eram trei persoane – și să ne ducă direct la lucru. Ei bine, persoana respectivă nu era la locul întâlnirii și, cum nu aveam nici număr de telefon, am fost nevoit să sun în țară ca să aflu numărul. Eram singurul din grup care vorbea engleza. Am intrat în gara Amstel și m-am speriat puțin când am văzut acea coloratură de oameni, unii veneau, alții plecau. La noi nu vedeai așa ceva. Am cumpărat o cartelă și mă tot chinuiam să formez numărul, dar ceva nu mergea. La un moment dat, a venit la mine un tip – cred că era de origine indiană – și mi-a arătat cum să fac. M-a ajutat fără să îi cer.
Motivul plecării din România? Am venit să muncesc. Am locuit mulți ani în Constanța, iar vecinul meu, cu care doar mă salutam, avea nevoie de un instalator sanitar pentru Olanda. Aveam o firmă de instalații pe vremea aceea. Mi-a spus că nu se plătește foarte bine, dar că se plătește drumul și că vom avea nevoie de bani de buzunar, ca să putem trece granița. Pe vremea aceea încă era o condiție pentru turistul român: să ai 500 de euro, bani de buzunar, ca să dovedești că te poți întreține timp de trei luni, că atât puteai să stai ca turist. Și așa am ajuns în Amsterdam.
Sunt singurul – dintre cei trei de atunci – care a „supraviețuit”. Și o să înțelegi imediat de ce am spus „supraviețuit”. Planul celui care ne-a adus aici a fost să ne trimită și în Germania, în Berlin, unde avea un hotel care era în renovare. De altfel, el are acum vreo cinci hoteluri, dintre care trei sunt în Amsterdam. Și chiar ne-a trimis acolo, unde am găsit alți 15 români, cei mai mulți fiind tot din Constanța. Condițiile au fost extrem de grele acolo. Hotelul era ca o casă bântuită de stafii, fără lumini, fără paturi, fără dușuri, chiar și fără WC-uri. A trebuit să le montam noi pe toate, după o noapte de călătorie. Cred că n-am stat mai mult de o lună, și-ți spun și de ce. Într-o zi, am plecat la plimbare prin oraș, eram un grup de patru. Când ne-am întors, la poarta hotelului erau câteva dube de poliție, deci e clar că noi nu lucram acolo legal. Cumva, am reușit să intram în hotel pe o ușă din dos, ne-am luat bagajele și am plecat pe străzi, până spre dimineață, când am luat hotărârea să ne întoarcem în Olanda.
Cum a fost acest început în Olanda?
A fost foarte, foarte greu. Până la urmă, a trebuit să plec de la angajatorul meu, care era foarte bun afacerist, dar care niciodată nu ne plătea la timp. Am descoperit ce truc folosea. În fiecare lună plătea cu câteva zile mai târziu decât ar fi trebuit. De exemplu, luna asta te plătea pe întâi, luna următoare pe 5, apoi, în a treia lună, pe 10 și tot așa. În acest fel, două luni pe an noi lucram gratis pentru el. Și am descoperit această șmecherie. Niciunul dintre colegii mei nu m-a crezut, deși le-am explicat logic și chiar am avut o ceartă infernală cu ei. Doar unul mi-a fost alături – un băiat tot din Constanța – și împreună l-am confruntat pe patron. A fost surprins și m-a întrebat cum de mi-am dat seama, cum am descoperit. Am reușit să îl facă să ne plătească și acele zile pe care el, practic, ni le fura. A promis, atunci, că nu se va mai întâmpla, dar desigur că nu s-a ținut de cuvânt. Dar, trebuie să spun, că aveam condiții foarte bune de cazare. Am plecat de la el după aproape trei ani, când am reușit să găsesc niște lucrări în afara acestui contract și am lucrat independent. Așa am început să luăm contact [cu lumea] din afara grupului nostru, a bulei noastre. Și acum sunt prieten cu acea primă persoană care m-a ajutat să devin independent.
Primii trei ani au fost cei mai cumpliți, pot spune. A fost atât de greu, încât am decis să mă întorc în România. Îmi era prea dor de familie, mai ales de copii, care rămăseseră în țară. Trebuie să spun că înainte de această reîntoarcere, am lucrat la un olandez care avea un coffeeshop (local cu licență, unde se comercializează droguri ușoare, n.r.), i-am făcut o bucătărie. Fratele lui, Ramon, un om extrem de corect, se certa cu fratele lui pentru mine. Ramon mi-a spus: „Pompi, dacă vrei să te întorci în Olanda, eu te primesc să stai la mine gratis”.
Așa că m-am întors în România și am încercat să construiesc ceva acolo. Dar, deși se schimbaseră multe în țară în cei trei ani cât lipsisem, nu am simțit că se schimbaseră în bine. Am revenit, deci, în Olanda, direct la Ramon, care s-a ținut de cuvânt și m-a primit la el.
Îmi amintesc că în acea perioadă, înainte de această plecare în România, m-am întâlnit în Piața Dam cu o familie de români, doi tineri care veniseră în necunoscut, nepregătiți, doar cu banii de la nuntă. Amândoi ardeleni. Căutau de lucru. După mai multe duminici în care ne-am întâlnit, el mi-a spus că și-a găsit ceva de lucru, trebuia să monteze rigips (gips carton, n.r.), dar că nu știa cum să facă acest lucru. L-am învățat, i-am dat chiar și sculele necesare. Am ținut legătura cu ei, iar când m-am reîntors în Olanda, m-a ajutat, la rândul lui, să găsesc de lucru. Și de atunci lucrurile s-au schimbat, totul a început să meargă bine. Ca să-ți dau un exemplu, în acest moment am cheile de la 13 locuințe, date de proprietari în ideea că dacă se întâmplă ceva – o țeavă, un robinet, etc. –, să pot avea acces imediat în locuință. Sunt, dacă vrei, omul de încredere.
Cum privești toți acești ani?
Nu regret nicio decizie luată în acești ani. Chiar și acei trei ani de la început, așa dificili cum au fost, m-au ajutat. Experiența câștigată atunci m-a ajutat foarte mult. Acum nu fac doar o meserie, ci patru-cinci, și le fac bine. Sunt foarte mulțumit aici cu firma mea de renovări și construcții, pe care o am din 2010.
Pe plan personal, situația s-a schimbat. Copii au crescut și sigur că o relație la distanță nu rezistă, prin urmare, am divorțat. Băiatul meu, Bogdan, este aici cu mine și lucrăm împreună. În plus, joacă și fotbal și a fost chiar și un mic erou în echipa unde este portar, la Swift Amsterdam. Echipa – care nu este de prima ligă – a jucat pentru Cupa Olandei cu o altă echipă de talie europeană, SBV Vitesse, din Arnhem. Bogdan a reușit să apere o lovitură de la 11 metri, care a adus victoria echipei și i-a permis să meargă mai departe. Sigur, a fost eroul echipei, dar povestea a continuat cu un meci cu Feyenoord. Au pierdut acel meci, dar frumos a fost că fanii Feyenoord – se știe cum sunt acești fani, care sunt numiți huligani – îi cereau autografe, îi cereau tricoul, mănușile. Inclusiv antrenorul l-a felicitat personal, pentru că a făcut un meci foarte frumos pentru o echipă de ligă inferioară. Și a intrat în istoria clubului drept cel mai bun portar din istoria de peste 100 de ani a clubului.
Dar sunt foarte mândru și de fiica mea, Oana Corina Constantin. Este o gimnastă renumită, care a participat și a și câștigat aur la diferite competiții, inclusiv la campionate europene și mondiale. În prezent, antrenează împreună cu prietenul ei o grupă de gimnastică artistică în Göteborg, în Suedia.
Ce îți place la societatea în care trăiești?
Vai, dar câte nu-mi plac! Olandezii sunt oameni foarte deschiși. Îmi place foarte mult că se uită în ochii tăi atunci când îți vorbesc. Îți spun în față ce au de spus. Pentru un olandez nu contează de unde ești, contează ce faci. Când te întâlnești pentru prima dată cu un olandez, prima întrebare nu este „De unde ești?”, ci „Cu ce te ocupi?”. E important pentru ei să fii activ, să faci ceva, nu contează ce. Statul acasă nu e încurajat. Au grijă de spațiul public, dar și de casele lor, le întrețin, nu le lasă să cadă. Rar mai vezi câte o casă care să nu fie bine întreținută. Sunt foarte modești. Le povesteam unor amici că în Amsterdam cei în costum sunt taximetriștii. Mă uitam într-o zi în autobuz, era un profesor universitar atât de simplu îmbrăcat, atât de modest… Ce poate să fie mai frumos? Te simți egal în această societate.
Dar sunt și aspecte care nu îmi plac, cum ar fi că sunt încăpățânați. În activitatea mea, dacă le spun că ceva ar trebui făcut altfel decât vor ei, nu renunță la ideea lor și nici nu recunosc că am avut dreptate, când vin la mine după aceea și mă roagă să fac exact ce îi sfătuisem eu, poate cu un an în urmă. Sigur, ăsta este un aspect care ține de personalitatea lor. Așa cred eu.
Se regăsește România în planurile tale de viitor?
Îmi iubesc țara foarte, foarte mult. E țara unde am crescut și unde m-am lăsat educat. Cu toate astea, nu vreau să fiu îngropat în România. Este modul meu de a protesta față de ce se întâmplă în țară.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
În definiția pe care o dau eu succesului intră lucrurile mărunte. Pentru mine, succesul nu este material, țintele mele nu au fost niciodată financiare. Dacă seara, când mă întorc de la lucru, sunt mulțumit că am reușit să fac tot ce aveam de făcut în acea zi, atunci pentru mine este un succes. La fel este și dacă cel pentru care lucrez este mulțumit.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Sunt în continuare apropiat de români, chiar lucrez cu ei. De exemplu, acum lucrez împreună cu cinci frați din Botoșani. Unul dintre ei este diacon, mai are puțin și ajunge preot la biserica rusă – pentru că vorbește și rusă. De-a lungul anilor, am văzut că a crescut numărul celor care au ajuns aici. Am întâlnit oameni care s-au integrat foarte bine. Pe de altă parte, trebuie să spun că sunt români și români. Am avut și multe neplăceri din partea unora.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Românul se crede uneori mai important decât este. Mulți români vin aici cu ideea că totul li se cuvine și că sunt de neînlocuit. Vă amintiți când Ceaușescu ne spunea că ARO este cea mai bună mașină de teren? Acum avem „cea mai frumoasă țară din lume”, avem „cel mai mare palat al Parlamentului” și tot așa. Dacă apare într-un documentar la National Geographic, nu înseamnă că este cea mai frumoasă țară din lume.
Sfatul meu pentru cel care vine este să lase toate astea în urmă, să vină cu modestie și să nu creadă că l-a apucat pe Dumnezeu de picior. Poți avea oricând eșecuri, indiferent în ce perioadă a vieții ești. Urci greu și aluneci foarte ușor.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala
