Cum ai ajuns în Olanda?
Pe scurt: am venit aici pentru studii, dar drumul este ceva mai complicat. Nu aș spune că am ajuns o singură dată, ci de vreo trei ori. Sunt trei începuturi separate, fiecare cu povestea sa. Prima dată a fost o poveste de dragoste, celei de-a doua i-aș spune o poveste de căutări și regăsiri, iar a treia, cea curentă, este povestea luptei.
Prima perioadă a început în 2003, când soția mea a obținut o bursă de studii la Bruxelles. Am vrut să îi fiu alături, așa că m-am uitat și eu la mai multe programe de studii din domeniul meu, cât mai aproape de Bruxelles, și am fost acceptat la Universitatea din Eindhoven. Deci i-am spus o poveste de dragoste, pentru că am venit după soția mea, dar a fost și dragoste la prima vedere la întâlnirea cu Olanda: apreciam curățenia, bordurile așezate cu precizie – un prim detaliu pe care l-am surprins –, în fine, totul era minunat.
Am considerat noi, atunci, că distanța dintre Eindhoven și Bruxelles era relativ mică și ne permitea să ne continuăm studiile și să ne și vedem cât mai des. Însă am descoperit destul de repede că între cele două orașe nu sunt legături directe de tren, deși distanța este relativ scurtă. Și cum nu aveam mașină la acea vreme, fiind studenți cu resurse financiare reduse, am făcut autostopul foarte des. Acum, când mă uit în urmă, pot spune că a fost o perioadă foarte frumoasă, în care am cunoscut o Olandă diferită de cea a mediului corporativ sau universitar. Nu știu dacă vă dați seama, dar autostopul nu se prea practică în Olanda. Eram singurii la intrarea pe autostradă, dar noi eram obișnuiți din perioada studenției. Ei bine, cred că i-am surprins pe olandezi și poate de aceea nu ajungeam să așteptăm mai mult de 15-20 de minute. Am cunoscut, deci, Olanda celor care își asumau riscul să ne ia în mașină și am aflat, astfel, multe povești frumoase și interesante.
La finalul acelui program de studii – Professional Doctorate in Engineering (doctorat profesional în inginerie, program postuniversitar cu orientare practică, n.r.) –, care a durat doi ani și nouă luni, am ales, însă, să ne întoarcem în România. Și ne-am întors, dar am descoperit că se întâmplase ceva cu mine în Olanda. Fusesem expus unui altfel de raportare la tehnologie, unui alt fel de a te gândi la ce înseamnă să fii un bun inginer software. Am început să înțeleg într-un mod mai larg relația dintre tehnologie și societate, dintre chestiuni tehnice, filosofice și etice, și am avut mai multe discuții cu diferiți profesori de filosofia tehnologiei din universități și de la programe de studii din Olanda.
La un moment dat, pe când eram în România, am primit un telefon din partea unuia dintre coordonatorii unui astfel de program, care îmi oferea posibilitatea să urmez un program de masterat în Filosofia științei, tehnologiei și societății la Universitatea din Twente. Acesta a fost al doilea început, din 2007, căruia i-aș spune o perioadă a căutărilor, dar și a regăsirilor. Din punct de vedere profesional, pentru mine a fost o schimbare de la industria de software, în care activam, la filosofia tehnologiei. Acestei perioade i-a urmat, apoi, doctoratul la Universitatea din Maastricht, care, prin continuarea cercetării pe aceeași linie, mi-a permis regăsirea filosofiei tehnologiei, dar aplicată pe problematica tehnologiilor informației. Aș spune că această perioadă s-a împlinit odată cu susținerea doctoratului și primirea, în 2017, a premiului de „Carieră Promițătoare” [Early Career, n.r.] din partea „Societății pentru Filozofie și Tehnologie” [Society for Philosophy and Technology, n.r.].
Pe la mijlocul doctoratului, însă, a început perioada de luptă, cum i-am spus, care nu are legătură cu drumul profesional, dar pe care l-a influențat: s-au născut gemenele noastre și, fără să intru în detalii, o să spun doar că fiecare are o problemă medicală. A fost și este o luptă a noastră, ca familie, dar, în același timp, este și o perioadă de împliniri și regăsiri, poate tocmai pentru că am fost puși în situația de a fi luptători.
Cum privești toți acești ani?
Aș spune că au fost niște ani frumoși, dar cu încercări; ani de căutări, dar și de regăsiri; de înflorire, dar și de maturizare. Și totuși, o constantă a acestor ani a fost întrebarea legată de identitate, problema raportării la ceea ce înseamnă Olanda în paralel cu raportarea la ce înseamnă România. Încă nu știu dacă am răspunsuri, dar cel puțin încerc. Pot să spun că în toți acești ani am cunoscut două categorii largi de raportări. Una e cea în care Olanda reprezintă un spațiu temporar, iar România este punctul de referință, în care lucrurile sunt judecate în termeni de genul „Aici e mai rău, acolo era mai bine.”. Al doilea model e cel în care „Aici este mai bine, acolo era mai rău.”.
Recunosc în propriile atitudini părți din ambele raportări, dar cred că în toți acești ani am încercat, mai degrabă, să găsesc un model în care să se regăsească ce e mai bun și dintr-un spațiu și din celălalt. Metafora mea pentru acest model de raportare este cea a unui pod între cele două spații. Concret, această metaforă se traduce prin felul în care am încercat să construim Școala Românească din Eindhoven.
Ajungem imediat și la Școala din Eindhoven, dar mai întâi aș vrea să îmi spui unde este „acasă”?
„Acasă” este pe acest pod de care vorbeam, între România și Olanda. Încercați să vi-l imaginați între cele două spații. Pentru că România este un spațiu emoțional, cultural, intelectual, care nu mai este definit doar de granițele geografice. Este un pod cu două picioare puternice. A trai în altă parte decât în România te forțează să te raportezi atât la spațiul în care ești, cât și la cel din care ai venit. Din această tensiune, cu care toți ne luptăm, apar diferite modele. Eu mă regăsesc pe acest pod, pe care tensiunea devine productivă – tensiune care a venit ca un răspuns la o serie de ezitări și întrebări: de unde suntem, cum ne raportam la Olanda, ce înseamnă pentru noi România? Nu am vrut să aleg o parte sau alta – modelele de care am pomenit –, una în care oamenii se rup cu totul de România, iar alta în care oamenii evadează emoțional mereu în România, pentru că vremea e rea aici, pentru că mâncarea nu se compară, pentru că roșiile noastre sunt mai bune etc.
Este Școala Românească parte din structura podului?
Aș spune că prin felul în care contribuim fiecare – pentru că nu este doar proiectul meu, ci e unul comunitar –, încercăm să ne sprijinim pe cele două picioare ale podului fără antagonisme. Adică păstrăm o identitate culturală românească, fără a intra în conflict cu spațiul olandez. Chiar mai mult, încercăm să aducem elemente din cultura organizațională olandeză, a spiritului de echipă, a lucrului bine făcut, în felul în care ne desfășurăm activitățile la Școala Românească.
Anul acesta Școala împlinește șase ani. A pornit nu numai dintr-un freamăt al comunității, ci și dintr-o nevoie de a relaționa cu copiii. Una dintre dimensiunile Școlii este de a-i ajuta pe copii să înțeleagă cultura, limba și modul de gândire, nu numai al nostru, al părinților, dar și al bunicilor lor. Și vedem acum, după șase ani, că foarte mulți copii care au venit la școala noastră au reușit sau încearcă să înțeleagă diferențele într-un mod armonios. Pot trăi bine în Olanda, fără să uite rădăcinile românești. Pe de altă parte, Școala are și o funcție socială pentru copii. Nu sunt doar cursanți, au devenit de-acum și prieteni. În pauze le place să socializeze, iar unii dintre ei sunt prieteni buni și în afara Școlii.
Ce ai învățat de la societatea olandeză?
E greu de răspuns, tocmai din cauza nenumăratelor procese de transformare prin care am trecut în această perioadă. Și totuși, pot spune că am apreciat această atitudine deschisă, această încredere în viitor pe care am găsit-o aici, mai pregnantă decât în România. Apoi, am apreciat bine-cunoscuta franchețe olandeză, deși acum pot să spun că și în mediul olandez există o diplomație a lucrurilor care se spun și a celor care nu se spun.
Cum apreciezi decizia de a rămâne aici?
Cum vă spuneam, acum 15 ani nu aveam acest gând, motiv pentru care ne-am și întors în România. Și nici acum nu pot să vorbesc în acești termeni, de „a rămâne”. Eu sunt destul de serios cu acel pod de care povesteam. În mod cert, nu gândesc în termeni geografici. Sigur, activez aici, fac cercetare, țin cursuri, sunt bine ancorat în societatea olandeză, și profesional și prin copii. Emoțional, însă, nu gândesc în termeni de „aici” și „acolo”. Chiar încerc să rămân pe acest pod. Și mă simt bine așa.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Nu prea am acest cuvânt în vocabularul personal. Noțiunea îmi evocă mai mult o construcție socială, și în acest sens criteriile pe care se construiește sunt, mai degrabă, externe, stabilite de alții. E riscant pentru o strategie de viață. Prefer să mă raportez mai bine la împlinire, la satisfacția lucrului bine făcut. Astfel, succesul apare mai curând ca un efect, mai mult sau mai puțin efemer, care vine și pleacă. Sigur că, filosofic vorbind, nu există o separare strictă între spațiul personal și cel social. În acest sens, mă bucur de fiecare dată când primesc mulțumiri din partea studenților sau din partea copiilor de la Școala Românească. Deci pot spune că „am avut succes” la cei mici, nu-i așa? La fel mă bucur să îi văd pe copiii mei cei mici făcând primii pași după multe încercări sau spunând primul cuvânt. Și acestea sunt niște împliniri personale.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
E greu de dat sfaturi, pentru că fiecare situație e altfel. Și nici nu prea îmi place să dau sfaturi. Și totuși, aș spune că o sugestie ar fi ca fiecare să își pună propriile întrebări legate de motivele plecării. Chiar dacă, poate, nu are toate răspunsurile, măcar să facă acest demers filosofic, de introspecție. Din experiența mea, pot spune că în Olanda este foarte frumos de trăit și, în același timp, e foarte frumos de adus Olanda în România și România în Olanda.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
