Cum ai ajuns în Olanda?
Știi vorba aceea, „de bunăvoie și nesilită de nimeni”? La mine a fost exact invers: nu a fost de bunăvoie, și chiar am fost cam nevoită să fac acest pas. Pe scurt, l-am urmat pe soțul meu în 2011. Am venit din dragostea soțului meu pentru Olanda. Iubește această țară de când era copil, de când avea șapte ani. Când l-am cunoscut, asta a fost prima chestie pe care mi-a spus-o: că atunci când va fi el mare, și se va însura și va avea copii, el se va muta în Olanda. Nu l-am crezut și m-am căsătorit cu el și uite-mă aici.
Cum a fost începutul?
Cumplit, cumplit! A fost una dintre cele mai dure experiențe din viața mea. S-a manifestat printr-o durere pe care nu am știut să o descifrez atunci, nu am știut că se numește „dor de casă”. Sunt locuri în Haga în care încă nu pot să merg, dacă poți să crezi.
În primul rând, am fost total nepregătită pentru această mutare. Soțul meu era deja pregătit, a învățat singur limba neerlandeză, știa deja foarte multe despre această cultură, a simțit de la început că aceasta este o țară în care ar vrea să trăiască și să crească – pentru că îl simt că înflorește aici, este alt om. A încercat să mă pregătească și pe mine, dar eu l-am luat pe „nu” în brațe, nu am vrut să mă pregătesc. Am venit aruncându-mă în cea mai adâncă apă și m-am trezit că mă înecam. Soțul meu a încercat să mă salveze cum s-a priceput, dar știi cum e, că până nu dai tu din mâini…
Poți să-mi spui mai mult despre cum ți-a fost greu?
Iată o situație care m-a înfuriat cumplit, apropo de neînțelegerea culturii și a locului în care trăiești. Aveam o întâlnire cu o prietenă la Muzeul Literaturii pentru Copii din Haga, care este în centru. Dezorientată cum sunt, găsesc, până la urmă, pe unde să o iau, ajung la o ușă și intru în ceea ce credeam eu că este Muzeul Literaturii pentru Copii – mai târziu am aflat că era Biblioteca Regală – și o întreb pe doamna de la recepție: „Aici este Muzeul Literaturii pentru Copii?”. Doamna îmi răspunde: „Nu”. Plec și merg pe același traseu și ajung tot la ea și întreb iar: „Aici este Muzeul Literaturii pentru Copii?”. Și ea răspunde din nou: „Nu”. Mă înfurii de-a dreptul! Până la urmă, o găsesc pe prietena mea, îi povestesc, iar ea îmi spune: „Păi, dacă tu nu ai întrebat unde este muzeul…”. Cum să întreb, nu era evident că îl căutam? „Da, dar tu trebuie să dai toate informațiile”.
Pentru mine a fost un șoc! Mă imaginam în România, în aceeași situație, luându-mă de mână și ducându-mă până la muzeul care era la doi pași. Această situație s-a tradus printr-o diferență culturală pe care nu puteam să o înțeleg. A fost o incompatibilitate pe care nu am înțeles-o, cu care mi-a fost greu să mă obișnuiesc.
Acum, pot spune că sunt ca un pește în apă în România, dar nu m-aș mai putea întoarce acolo. Aici, deși încă nu mă simt foarte mult în largul meu, e o casă de unde nu aș mai pleca.
Când ai început să te simți mai bine?
Când am fost eu pregătită să accept schimbarea. Și cred că a durat vreo patru ani și sunt încă într-un proces continuu de adaptare. Dacă l-ai întreba pe soțul meu, ți-ar răspunde complet diferit la toate întrebările. El este foarte fericit aici. De câte ori avem discuții contradictorii despre ce înseamnă Olanda, el părăsește încăperea. Pentru el, Olanda este acasă. Eu am adoptat, până la urmă, Olanda ca a doua casă, văzându-l pe el cum înflorește.
Dar totuși, în ce moment au început să se schimbe lucrurile pentru tine?
Au fost mai mulți factori. Primul: felul în care se întâmplă lucrurile cu copiii. Totul este foarte simplu, copiii mei sunt niște copii liberi, care fac ce le place, care primesc o educație foarte bună, care nu sunt îngrădiți de școală – în sensul în care școala este o povara pentru ei –, sunt niște copii fericiți. Acesta a fost primul factor – atâta vreme cât copiii mei sunt fericiți, înseamnă că undeva lucrurile merg foarte bine.
Al doilea aspect: ne este mai bine decât ne-a fost vreodată. Culmea! Eu, care sunt Gigi contra, trăiesc foarte bine aici. Și starea aceasta de bine nu se traduce neapărat printr-o bunăstare materială. De când te trezești dimineața și ieși pe stradă și te urci pe bicicletă, oamenii care îți zimbesc… Sigur că acesta poate fi considerat un nivel superficial, dar trebuie să spun că, și atunci când intri în niște straturi de adâncime, găsești lucruri foarte valoroase, pe care nu le-aș fi avut într-un context normal în România. Pot să fac foarte bine niște diferențe.
Te rog iar să dai un exemplu?
Am fost foarte mult ajutată de vecini, olandezi. Am relații despre care aș putea spune și scrie povești întregi, despre fiecare olandez pe care l-am întâlnit, care mi-a adus un plus după venirea mea aici, care m-a învățat niște lucruri prin însăși atitudinea pe care a avut-o față de mine. Nu spun că toți olandezii sunt așa, dar poate că eu i-am întâlnit pe cei frumoși. Mi s-a atras atenția că poate am o variantă prea romanțată a relației mele cu olandezii, dar acesta este adevărul: am întâlnit olandezi buni și calzi, care au venit spre mine, nu m-am dus eu spre ei, nu le-am cerut eu ceva, ei au venit cumva să mă ajute, dezinteresat. Ceea ce a contat enorm. Probabil că am avut eu noroc să întâlnesc astfel de oameni.
Ce înseamnă pentru tine Lavinia cakes’n buttons?
Este o ușă deschisă și o experiență continuă, zilnică, cu oamenii. Nu e ca atunci când mergi la birou și întâlnești aceeași colegi, că sunt ei zece sau cincizeci. Eu întâlnesc în fiecare zi alți oameni, văd alte fețe. M-am îmbogățit incredibil de mult de când am deschis acest spațiu. În fiecare zi sunt povești peste povești, nu știu dacă există ceva mai prețios în viața mea, acum, desigur, cu excepția familiei mele.
Este umbreluța ta, care te ajută să supraviețuiești.
Nu mai este, a fost. Așa a fost inițial, o umbreluță de supraviețuire, dar gata, am ieșit de sub ea. Stăteam ascunsă, dar acum nu mai este un adăpost. Am depășit stadiul în care mă refugiam aici. A fost ca o etapă de vindecare, mi-am spus „Gata, asta e șansa mea! Dacă nici acum nu pot să ies în lumea asta nouă, în care ne-am mutat, înseamnă că nu o să pot niciodată”.
Și da, uite așa mai învăț și limba, că învăț de la ei, direct. Mai mult de atât, îndrăznesc să îți dau și un procent: 25% dintre ei vin aici știind unde vin, spunând ceva în limba română. Este ca un schimb cultural. Îți dai seama cât mă bucur când îi văd că vin, într-un fel, cu temele făcute! Vin și spun: „Știi, eu știu ceva despre țara ta și știu și despre prăjiturile tale”.
Să înțeleg că zidul pe care l-ai construit singură în jurul tău a început să se dărâme?
Da, e adevărat. Nu este complet dărâmat, dar se dărâmă, ușor-ușor…
Ce a mai rămas din el?
Ultima frontieră rămâne, totuși, limba, deși ar fi trebuit să fie primul hop sărit. Mie mi se pare că pașii cei mai dificili au fost deja făcuți. Limba o învăț, fără îndoială. Sigur că e o chestiune de lipsă de respect, cum ar spune soțul meu, și bine zice. Deci, mai am foarte, foarte puțin. Deci, nu aș mai pleca de aici.
Dacă mâine ți se spune că trebuie să te întorci în România, ce faci?
Aș intra în panică. Fiecare vizită în România, că e de o zi sau mai multe, îmi aduce o bucurie foarte mare, dar și o tristețe pe măsură. Mă simt bine acolo, e locul în care m-am născut, dar e trist, pentru că văd diferențele. Să nu crezi că vreau să vorbesc țara de rău. Nu, departe de mine. Nu vreau să împart lumea în „eu cu ai mei” și „voi cu ai voștri”, dar când sunt acolo văd și simt frustrările oamenilor mai mult decât oricând. Aici, oamenii sunt, pur și simplu, relaxați. Chiar și felul ăsta direct al lor de a spune lucrurilor pe nume, îi dezbracă, într-un fel, de niște măști. Ori, în România, vezi straturi peste straturi și ai senzația că nu mai ajungi, de fapt, la omul acela din fața ta, chiar dacă îl cunoști.
Ai văzut vreodată filmul The Others (Ceilalți, n.r.), cu Nicole Kidman? Pe scurt, niște oameni dintr-o casă se plâng că au venit peste ei niște stafii și se tot luptă să scape de ele. Finalul: de fapt, stafiile erau chiar ei, cei care se plângeau de stafii. Așa am și eu senzația când sunt în România, că intru în țara străinilor. Probabil că supăr multă lume spunând acest lucru. Și mă refer la detalii, la gesturi mici, la priviri, la lucruri care țin de o anumită mentalitate.
Ce îți place la societatea olandeză, în afară de aspectele legate de creșterea copiilor?
O să repet faptul că mă bucur că la școală copiii sunt foarte fericiți. Iar această lipsă de stres a mersului la școală mi se pare fantastică.
Îmi place că nu le pasă ce faci tu în ograda ta, în casa ta, în curtea ta. Am văzut mame în pijamale la școală, își aduc copiii la școală îmbrăcate în pijamale. Doar eu mă uitam la ele. „Vai, e în pijama!” „Și? Care este problema?” Îmi place foarte mult că spațiul tău nu este îngrădit, tu îți construiești singur acest spațiu și nu intră nimeni peste tine, decât dacă îi dai voie și dacă-i ceri.
Ce nu îți place?
Ei, nu îmi place că, dacă m-aș duce la un olandez la zece seara peste el, probabil că l-aș speria. E altfel decât în România, unde pot să deschid ușa unui prieten fără agendă. Aici nu se poate fără.
Să îți dau un exemplu. Avem niște vecini, olandezi, care ne sunt și foarte buni prieteni, pentru mine olandezi clasici. Băiețelul meu îmi spune într-o zi că vrea să se joace cu băiatul lor. Îi scriu prietenei mele: „Sebi vrea să se joace cu Rob. Când poate să vină?”. Ea îmi răspunde: „Sigur, cu mare plăcere. Peste două săptămâni, marți la ora două fără zece”. Serios? Copilul vrea să se joace acum. Ce răspuns e ăsta, marți, peste două săptămâni, la ora două fără zece? Eu cu agenda nu mă împac. Este o lipsă de adaptabilitate cu care mă lupt. Am cinci agende, toate goale. Primesc agende cadou, de la olandezi, de la români, nu se lipește nimic de mine. Când mă întreabă cineva ceva, acum, de frică, spun „să îmi consult agenda”, dar, de fapt, îmi consult agenda pe care o am în minte. Nu pot să spun că îi păcălesc, dar dacă îmi amintesc, bine, dacă nu, asta e!
Ce înseamnă pentru tine succesul?
În societatea românească automat trăiești și îți însușești o anume idee despre ce înseamnă succesul, care îți intră pe sub piele fără să îți dai seama. Acum, succesul înseamnă cu totul altceva.
Pentru mine înseamnă ceea ce sunt eu acum: să fac ce îmi place, să mă bucur de oameni, să experimentez, să învăț lucruri noi într-o cultură nouă, care, până acum, nu mi-a adus decât beneficii. Pe scurt, acesta este succesul, ce simt eu acum, aici, după ani în care am suferit și în care nu reușeam să vad bucuria care era chiar în față ochilor mei. Trebuie doar să îmbrățișezi ce ți se întâmplă și să înveți din realitatea nouă în care trăiești.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Îmi place comunitatea românească de aici, dar, cumva, îi iau pe fiecare separat, nu îi văd ca un grup. Deși port foarte multe ii, năframe, marame reinterpretate și aduse într-un stil vestimentar urban, port mici însemne ale spiritualității românești, nu sunt adepta steagului pe piept și nici a strigării „sunt român” și „hai să cântăm acum cu toții”.
Eu îl iau pe om ca om, nu ca naționalitate. Nu fac o diferență. Pot să spun că la început îi căutam cu dor pe români, acum, nu pot să spun că nu îi mai caut, dar are mai puțină importanță naționalitatea. Mă leg, în general, de oameni și nu de români, de francezi, de olandezi. Sigur că interacționez foarte mult cu românii și am avut și de această dată noroc, pentru că am întâlnit români frumoși.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Să fie pregătit pentru o viață frumoasă și liniștită. Să accepte provocarea de a veni în această țară, care îți dă, îți dă mult, dar nu îți bagă și-n traistă. L-aș da exemplu pe soțul meu, care a venit pregătit pentru Olanda. E ca și cum te-ai duce în fiecare zi la sală, la antrenament și, într-o zi, participi la concursul sportiv și ieși pe primul loc. Pentru că te-ai pregătit. A venit deschis și văd că este fericit. Și acum și eu sunt foarte fericită și… sunt drăguți olandezii, deși nu ți-ar spune unde este Muzeul Literaturii pentru Copii, decât dacă tu întrebi punctual.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
