Cum ai ajuns in Olanda?
Am plecat în ianuarie 2008 cu soțul meu, olandez. Trăisem deja în România opt ani împreună. El și-a găsit atunci un alt loc de muncă în Olanda. A fost ca o aventură: hai să mergem să vedem cum e și acolo! Am zis că nu e rău să cunosc și eu mai bine cultura lui, dar și că e bine să ies din zona mea de confort. Eu aveam o slujba bună, bine plătită pentru România, într-un colectiv foarte frumos, eram și proaspătă mămică, copilul avea peste un an când am plecat din România. Pe scurt, am plecat pentru familie, mi-am urmat soțul.
Cum a fost începutul?
Ca orice ieșire din zona de confort. A fost greu, pentru că am plecat nepregătită. Am plecat cu toată dragostea pentru soțul meu și pentru familia mea, fusesem de multe ori în vizită, în vacanțe la familia soțului, dar una este să vizitezi, alta este să trăiești aici, pentru că te lovești de multe: de limbă, de viața cotidiană care se schimbă total. În România aveam o viață socială foarte bogată, am aterizat aici cu un copil mic și stăteam acasă. Soțul meu era ziua la serviciu, iar eu am fost nevoita să încep să construiesc, să cunosc, să înțeleg societatea. … Deci, nu a fost simplu, a fost chiar o aventură.
Dacă mă uit acum în urmă, pot spune ca sunt mulțumită, pentru că sunt înconjurată de oameni foarte frumoși, de naționalități diferite, de oameni care îmi sunt prieteni.
Ai avut vreun șoc cultural?
Da, bineînțeles! La acest șoc ar trebui să se gândească toată lumea care vrea să emigreze: trebuie să cunoască mai bine țara în care vrea să plece. Așa cum spuneam, aveam un copil de un an și jumătate, care dormea după-amiaza, și pe la ora 17 ieșeam să ne plimbăm. Și nu vedeam pe nimeni pe stradă, pentru mine a fost un șoc foarte mare, pentru că în România abia la acea ora ieșea lumea în parc. Aici, cu Maite de mână, mergeam pe stradă și încercam să ne uităm prin ferestrele fără perdele și mă întrebam unde sunt copiii, ce fac oamenii cu ei la acea ora, de ce nu e nimeni pe stradă. Am aflat mai târziu că la această oră se pregătește cina. La ora 18.00, de multe ori chiar la 17.30 oameni se așează la masa. E adevărat că nu sunt prezenți ambii părinți, dar copiii sunt cu siguranță la masă. Pe mine m-a uimit foarte mult acest lucru.
Când nu ai copilul la școală sau la creșă, nu ai de unde să știi cum funcționează societatea. Toată lumea îmi spunea să am răbdare, că integrarea durează cam trei ani, că atunci când copilul va începe școala o să cunosc și alți părinți. Dar totuși, pentru mine era ciudat, pentru că aveam deja o familie olandeză, credeam că sunt bine, dar nu a fost așa…
Cum te uiți acum la societatea în care trăiești?
După aproape opt ani, pot spune că mă simt acasă, dar sunt și momente în care îmi este foarte dor de țară și de familia mea, de prietenii rămași în România, de anumite lucruri pe care nu le poți reconstrui aici. Cred că sunt totuși un caz fericit, pentru că mă pot lăuda cu foarte mulți prieteni în jurul meu, chiar cu prietenii solide, așa cum le aveam și în țară. Dar există un dor, un dor pe care îmi e greu să ți-l explic.
Am învățat să iubesc Olanda și să o apreciez. Îmi place că pot să merg pe bicicletă, îmi place că pot să îmi văd copiii la prânz, îmi place că sunt foarte multe lucruri care se întâmplă în jur, sunt multe activități, evenimente; trebuie doar să fii atent, deschis și să vrei să te implici. Îmi place că se face voluntariat, sunt atât de multe lucruri minunate care se realizează doar prin voluntariat, îmi place că oamenii au grijă unii de alții, se interesează de tine. De altfel, prima persoană olandeză care a venit sa mă întrebe ce fac și cum mă simt eu aici a fost o vecină, unde am locuit înainte. Acum îmi este prietenă și mi-a fost un adevărat sprijin de-a lungul acestor ani.
Ce nu îți place aici?
Programările, agenda. Sunt o persoană care nu funcționează cu agenda. La mine lucrurile se întâmplă spontan și neorganizat. O atitudine care mă pune în dificultate, pentru că aici oamenii își programează totul. Nu le poți propune ceva spontan… vor spune că nu pot onora o invitație spontană, pentru că au o alta întâlnire. Ei bine, nu mă pot obișnui cu aceste programări, deși pot să văd partea pozitivă, fără îndoială, pot să înțeleg, dar eu nu pot funcționa așa. Aici e vorba de structura mea, desigur.
Știu că ești implicată în activitatea a două școli românești, la Haga și Amsterdam, unde îi înveți pe copii limba română. Se poate spune că acesta este un proiect de suflet pentru tine?
Da, foarte mult. Mi-a plăcut întotdeauna să lucrez cu copiii, de când eu eram copil. Erau mulți copii la noi acasă (copiii vecinilor, ai prietenilor, etc.), ușa noastră era întotdeauna deschisă; plus că am două surori și un frate, de care am avut grijă când eram mai mică. Acum și eu am la rândul meu trei copii.
Când ai un partener de viață de altă naționalitate, apar întrebări de genul cum crești copilul, în ce limbi, cum îl educi, ce îi oferi pentru mai târziu, etc. Pentru mine a fost foarte important să vorbesc în limba română cu copiii mei, pentru că în această limbă mă simt eu cel mai bine și așa mă pot exprima cel mai bine, este o parte din ceea ce sunt eu. Soțul meu a vorbit cu ei olandeza, iar între noi vorbeam engleza, ca urmare copiii sunt acum trilingvi. Personal, mi-am dorit foarte mult să existe un spațiu în care copiii cu rădăcini românești să poată vorbi limba, să se joace, să socializeze cu alți copii, să înțeleagă că nu sunt diferiți de alții, că această limbă face parte din ei și că le aduce multe beneficii.
Am început colaborarea cu Școala din Haga în septembrie 2014, cu clubul de la Oficiul European de Brevete, club care intre timp s-a transformat într-o fundație. Am început cu o clasă cu opt copii, iar acum am aproape douăzeci. Vorbesc de copii cu vârste cuprinse intre trei și șapte ani, grupa mică. Pentru mine este o satisfacție personală să văd că există din ce în ce mai multe cereri, că din ce în ce mai mult românii care ajung aici își dau seama de importanța limbii lor, doresc să o păstreze și să o transmită copiilor lor. Mai târziu am început să colaborez și cu școala din Amsterdam, a Fundației Români pentru Români. M-am bucurat că a apărut și această scoală, pentru că erau mulți din Amsterdam cărora li se părea distanța până la Haga prea mare pentru a-și aduce copiii la școala de weekend. Copiii vin cu plăcere și mă bucură foarte mult acest lucru. Este o activitate de weekend și trebuie să îi ții motivați.
Dar cred că acest interes crescut ți se datorează. Știu că ai o metodă aparte de educație, adaptată nevoilor copiilor de aici. Tu ce zici?
Ei, nu pot să spun că mi se datorează numai mie. E un complex de factori. E clar că educatorul în fața copiilor trebuie să aibă entuziasm (iar eu nu duc lipsă) și că modul în care se exprimă și îi implică este foarte important. Copiii te simt; dacă le spui ceva în care tu nu crezi ei te simt și i-ai pierdut, nu te mai ascultă. Sigur că metoda mea joacă un rol, dar sunt și alți factori importanți: angajamentul părinților, încrederea pe care ți-o acorda și copiii înșiși. Este îmbinare de joc și de didactic, o combinație foarte importantă, care trece și prin afectiv; este o metoda care îi face să învețe și să participe afectiv la lecție. Și atunci poți spune că ai reușit.
Ce înseamnă pentru tine ideea de succes? S-a schimbat de când ai venit în Olanda?
Pentru mine definiția succesului nu s-a schimbat după ce am venit aici. Pentru mine succesul nu a constat niciodată în lucruri materiale, ci într-o anumită contribuție pe care o ai la comunitatea în care trăiești, în societate, în țara în care trăiești, în cazul meu o contribuție și pentru țara din care am plecat. Prin cursurile de limbă română cumva dăruiesc ceva înapoi României. Succesul pentru mine se exprimă prin mulțumirea sufletească și prin dăruirea față de copii, în primul rând.
Cred că este inutil să te mai întreb cum te poziționezi față de comunitatea românilor din Olanda. Faptele vorbesc de la sine…
Da, sunt foarte activă în comunitate, prin aceste cursuri de limbă română, dar mă bucur să văd cum comunitatea se încheagă. Această comunitate nu a existat până acum. Când eu am ajuns aici, nu am avut sentimentul că exista o comunitate. A început sa se formeze de vreo trei ani, este o mai mare deschidere a românilor înșiși față de termenul de comunitate și pentru a face lucruri împreună. Cred că acum învățam ce înseamnă comunitate. Cred că după anii de comunism a fost nevoie de o perioadă în care fiecare să își vadă de-ale lui, o perioadă în care să realizam că de fapt nu putem altfel.
Comunitatea are rolul și importanța ei în procesul nostru personal de dezvoltare. Acum, ideea de comunitate vine de la sine, nu este impusă de cineva. Și depinde și de cei care sunt aici, în Olanda, de circumstanțe. … Sunt unii care au venit înainte de 1990, alții în perioada mineriadelor din România, oameni care au venit cu furie, cu supărare și s-au ținut la distanță de ce însemna România. Dar sunt și oameni mai tineri, care au venit aici să studieze sau și-au găsit aici un loc de muncă, au plecat dintr-o situație bună din România și au venit într-o situație bună aici și își asuma identitatea lor. Aceștia privesc altfel lucrurile.
Ce sfat ai pentru un român care vrea să plece acum spre Olanda?
Să citească despre Olanda și despre ce se întâmplă aici, să știe unde merge, unde își va duce copilul la scoală, cum va vrea să își crească copilul, să nu uite că este român și că vorbește limba română, că este important ca și copilul să vorbească limba părintelui, să fie mândru de naționalitatea lui și să și-o asume ca atare.
Un interviu de Claudia Marcu, editat împreună cu Alexandru Iosup
fotografii din arhiva personala; editate de Alexandru Matei.
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
