Cum ai ajuns în Olanda?
Am venit în 2008, împreună cu partenerul meu olandez. El a lucrat opt ani în România – doisprezece, în total, în afara Olandei – și voia înapoi acasă. Nu am avut niciodată ideea sau aspirația să plec, dar la vârsta aia simțeam că nu exista decât opțiunea să plec cu el.
Cum a fost începutul?
Începutul a fost complicat. Complicat spre dureros. În primul rând, pentru că ne-am mutat într-un cartier din Haga care are o subcultură foarte pregnantă și care îmi displăcea.
Încă locuim acolo și observ că în ultimii ani s-a activat în mine un fel de mândrie că stau în Scheveningen, în cartierul de pescari. Dar în 2008 m-am trezit de pe o zi pe alta într-o lume destul de închisă, în care localnicilor le displăceau străinii, mai ales cei veniți să și rămână. În general, nu era cel mai progresiv loc în care puteai să aterizezi în Olanda, dar, apropo, e un exemplu relevant de cât de mult se pot schimba lucrurile în doar zece ani, dacă intervine o modificare structurală. În timpul crizei imobiliare – și ca efect al ei –, a devenit un cartier tot mai popular printre outsiders (străini; cei care nu sunt de-ai locului, n.r.), așa că astăzi e mult mai divers din punct de vedere al naționalităților și nivelurilor sociale și culturale. Dar atunci eram nepregătită pentru mutare și e clar că la început nu eram dispusă să înțeleg mare lucru despre oamenii de aici. Mă blocasem idealizând Bucureștiul și viața mea de dinainte.
Ce ai lăsat în urmă?
Ceea ce îmi lipsea acut era munca pe care o făceam alături de cei cu care o făceam, dar și un simț al apartenenței. Lucram în producție de film, cu oameni interesanți, creativi și plini de resurse și era o perioadă efervescentă, care îmi dădea sentimentul că fac parte din ceva neobișnuit, unde contribuția mea era apreciată. Mi-am dat seama mai târziu că am resimțit plecarea ca pe un sacrificiu, iar pentru că ajunsesem într-un loc care nu-mi plăcea, a fost o combinație deprimantă, care s-a tradus prin a sta în casă, pe canapea, și prin drumuri triste, lungi și târâite prin Albert Heijn (cel mai mare lanț olandez de supermagazine, n.r). Îmi părea rău că venisem, dar, fundamental, cred că mă luptam psihologic cu faptul că-mi tăiasem rădăcinile.
M-a ajutat, atunci, vizita prietenei mele din copilărie. Ea se mutase la Paris de vreo șase ani și deja asimilase procesul emigrării. M-a găsit cam la pământ, plângându-mă de toți și toate. Și, într-un fel foarte dulce și neinvaziv, mi-a zis să încerc să înțeleg cine sunt oamenii ăștia, ca apoi să mă fac și înțeleasă, și acceptată de ei. Altfel n-o să meargă. A fost primul sfat util pe care l-am primit.
În orice caz, au mai trecut câteva luni, mai mult petrecute în casă, până într-o zi când, practic, nu m-am mai suportat nefăcând nimic. Așa că am sunat la Ambasada României – cred că îmi tremura vocea – și am întrebat dacă au vreun fel de proiecte culturale în care m-aș putea implica voluntar. Nu aveau, dar telefonul ăla a fost o șansă, pentru că atașatul cultural de atunci, Mioara Pituț, a reacționat deschis și mi-a povestit la o cafea câteva lucruri pe care le știa despre sectorul cultural olandez. Printre alte contacte, m-a pus în legătură cu o programatoare culturală de la Centrul Ceh, care m-a ajutat și mai mult să mă luminez, să văd cum merg lucrurile. Așa am ajuns să încep să lucrez ca programator de film la un centru cultural din Haga. Făceam un program de filme documentare și dezbateri. A fost începutul unei alte perioade, total diferită.
Când ai învățat limba?
Am început să o învăț fără să îmi dau seama. La noi în casă se vorbesc permanent trei limbi. Eu vorbesc în engleză cu Willem și în română cu copiii, iar el vorbește cu copiii în olandeză (neerlandeză, n.r.). Am început să o învăț pasiv, auzindu-i pe ei. De fapt, învățam olandeza (neerlandeză, n.r.) copiilor. Mai târziu am făcut câteva cursuri, când deja lucram și părea că m-ar ajuta, în principal, în raport cu colegii, dar adevărul e că n-am ajuns la un nivel ridicat de competență, nu cât să lucrez în olandeză (neerlandeză, n.r.). Dar admit că, învățând limba, am putut înțelege grupul, comunitatea, societatea. Un jalon important a fost când am început să prind glumele vecinilor și să le răspund. Cred că ăsta e un aspect esențial ca să te poți bucura de ceilalți într-un loc nou, m-a făcut să mă simt acasă.
Când a apărut Spotlight: Romania?
A apărut în octombrie 2015, la mai puțin de un an după ce am cunoscut-o pe Bianca (Bianca Olivia Niță, n.r.). Amândouă aveam în minte să organizăm un soi de eveniment cu filme românești, pentru că știam o grămadă de filme bune care, altfel, n-ar fi fost niciodată văzute aici. Cu excepția filmelor noi a doi-trei regizori consacrați, care intră aproape de fiecare dată în circuitul sălilor de film de artă, sau a câtorva filme selectate în cadrul IFFR (Festivalul Internațional de Film din Rotterdam, n.r.) și IDFA (Festivalul Internațional de Film Documentar din Amsterdam), celelalte filme românești n-au, practic, nicio șansă să fie văzute de publicul local.
Mai era și un imbold mai personal, să-i zicem, poate idealist, care venea din faptul că ne săturasem de o sumă de reacții stereotipe pe care le au unii olandezi atunci când aud „Eu sunt român/româncă”. Bianca se pricepe foarte bine să le enumere și să le demonteze într-un mod comic. Mă refer la reacții de tipul „Am fost și eu în România să duc ajutoare într-un sat.” sau „Uau, nu știam că românii arată și așa”. Pe scurt, ne-am gândit că, arătând filme și artă contemporană, aducem o informație nouă despre cum e România astăzi și poate chiar generăm un dialog la un nivelul următor. În orice caz, proiectul ăsta a început pentru că noi două ne-am potrivit într-un mod formidabil. În zece luni am reușit să facem un festival de film și de fotografie documentară în două locuri din Haga, finanțat de Fonds1818, un fond cultural olandez, și vizitat de vreo o mie de oameni. Acum îmi dau seama că putem să mai bem un vin pentru asta.
Și festivalul a tot crescut, a devenit aproape o tradiție. Ce înseamnă acum pentru tine Spotlight: Romania?
Da, cred că a mai crescut. Între timp suntem mai mulți care lucrăm la el. Iar pentru mine, o măsură a faptului că lucrurile merg în direcția bună e că oameni care ne plac și care fac lucruri interesante aici sau în România vor să se afilieze și să colaboreze cu noi. Cred foarte mult în colaborări, pentru că pot fi un generator de idei și de proiecte care, pe deasupra, au șanse mai mari de vizibilitate și impact.
Anul trecut am făcut un parteneriat cu Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF, Festivalul Internațional de Film Experimental din București, n.r.), iar colaborarea ne-a permis să aducem în festivalul nostru o selecție excelentă de video art și cinema experimental românesc pe care noi n-am fi putut să o facem singure.
Tot anul trecut am lucrat și cu Festivalul Internațional de Film pentru Copii și Tineret de la București, KINOdiseea, care ne-a dat filme în română pentru copiii din comunitatea noastră de aici. Am foarte impresionată să văd cât de mulți români și-au adus copiii sâmbătă dimineața la film – mulți din Haga, dar și o grămadă din Amsterdam, Utrecht sau Rotterdam.
Asta spune ceva și despre faptul că la Spotlight: Romania suntem în căutarea unui raport funcțional între a avea un program interesant pentru publicul cinefil local, care e consumator de cinema de autor, și a găsi și livra și conținutul pe care l-ar vrea comunitatea română, ale cărei nevoi culturale sunt justificat mai emoționale. În mod clar, sunt două grupuri țintă diferite, dar cred că aici ne putem adresa amândurora. În fiecare an apar alte idei de conținut și program, și de fiecare dată ne gândim mult cum să punem fiecare ediție în context, astfel încât selecția de filme și programele paralele să nu excludă un grup sau să îl înstrăineze pe celălalt.
Cum privești toți acești ani?
Mă uit la posibilitatea de a trăi printre oameni de feluri și culturi diferite ca la o șansă personală formidabilă.
Ce îți place la societatea în care trăiești?
Îmi place cum își tratează copiii, îmi place emanciparea și împuternicirea femeilor, îmi place cum cei care câștigă minim pe economie nu sunt impresionați sau opresați de cei care câștigă înzecit.
Există ceva ce nu îți place?
Sunt lucruri care nu îmi plac, dar care nu mi se par relevante în imaginea de ansamblu.
Ce înseamnă pentru tine succesul?
Pentru mine, succesul e un concept supraevaluat. Sunt dintre cei care cred că e un mare generator de stres. Cum să fii de succes, cum să pari de succes, cât să ai ca să fii de succes, cât să produci ca să rămâi în top, și așa mai departe. Mi se pare că mai mult ia ceva de la noi decât ne dă. Asta e așa, ca multiple considerațiuni largi.
Nici înainte de a pleca din România nu mă preocupa succesul personal, cum, de altfel, nu mă preocupă nici acum. În schimb, mă preocupă să fac lucrurile cât pot de bine, după standardele mele, iar bine nu înseamnă automat și de succes.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
De când fac festivalul de film și mă implic și în alte proiecte culturale, sunt mai conectată la comunitatea de români, dar nu știu să enunț o poziție la modul general. Am cunoscut o grămadă de români care îmi plac, mi-am făcut niște prieteni pe care cred că mi i-aș fi făcut și dacă ne cunoșteam în România, și fac proiecte la Eastwards cu un grup de femei care sunt pline de inițiativă, de idei bune și de resurse și de care mă unește vorbitul limbii și înțelegerea mai în profunzime a ceea ce suntem ca urmare a faptului că suntem din România.
Dar am contact și cu cei care se așteaptă permanent să ne erijăm într-un soi de agenție de turism pentru România, cei pentru care ceea ce facem în Olanda ar trebui să arate ce „frumoasă, bună și deosebită” e țara din care venim, iar ăsta este un tip de discurs în care nu mă regăsesc și în care nu cred.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Mi-e greu să dau sfaturi generale despre asta. Cred că pe mine m-ar fi ajutat mai mult la început să știu chestii practice despre cum se fac lucrurile aici. În sensul ăsta mi se pare că cei de la Fundația ROMPRO – Români Pentru Români Olanda au identificat foarte bine nevoile pe care le are un nou-venit și fac o treabă excelentă. Cum să îți alegi un curs de limbă, unde să cauți un medic de familie, cum să îți plătești taxele, ce fel de sprijin financiar îți pot da autoritățile, chestiuni din astea de bază. Să stăpânești lucrurile practice contează enorm, pentru că te scapă de anxietate și nesiguranță.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, realizate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
