Cum ai ajuns în Olanda?
Am ajuns în Olanda via Singapore. Așa am aflat de masteratul pe care am venit să îl urmez în Olanda. În Singapore am ajuns prin Universitatea Politehnică din București, care are un acord de schimb de studenți cu National University of Singapore. Un schimb de studenți este un fel de a spune, pentru că doar studenții din România se duceau în Singapore timp de șase luni să își termine proiectul de diplomă de cercetare. Am avut coleg de laborator un alt român, Mihai Lupu, și prin el am cunoscut un profesor care îl știa pe Andy Tanenbaum, cel care a scris bibliile de computer science[informatică, n.r.].
Acesta este domeniul meu, doctoratul l-am dat în cloud computing [informatică dematerializată, tehnologie „în nori”, n.r.] şi masteratul în high-performance distributed computing [calcul distribuit de înaltă performanță, n.r.]. Acum sunt lector la grupul de software engineering [inginerie software, n.r.]. Am în grijă 50 de studenți, care fac parte din grupul de software engineering și cărora le coordonez tezele de masterat. În plus, predau câteva cursuri, gen software testing [testare software, n.r.]. Sunt implicată și la Amsterdam University College, unde predau advanced programming[programare avansată, n.r.] pentru studenți de anul II și III la bachelor [studii de licență, n.r.].
Am avut bursă de merit patru ani și jumătate la Politehnica din București, apoi bursă de excelență în ultimii doi ani. Pot spune că eram printre oamenii de top ai facultății de calculatoare. Singurul motiv care a dus la această alegere a fost că urma să lucrez aproape de Andy Tanenbaum. În facultate, pentru că eram printre oamenii de top, tradusesem mare parte din cărțile lui, primele ediții traduse în limba română. Îi știam aproape pe de rost „bibliile”, și când s-a ivit această posibilitate, mi-am zis că „da, absolut, voi încerca prin orice mijloace această posibilitate”.
Intrarea în Olanda a fost via computer science în 2004, la masterat. A fost foarte greu, pentru că o lună de zile am stat acasă și am așteptat acel timbru prețios care-ți permitea așteptarea permisului de ședere pe teritoriul Olandei. Dacă ai fi intrat în Olanda înainte de a obține acel autocolant, erai pasibil de expulzare fără posibilitatea întoarcerii. Din acest motiv am și pierdut prima lună din semestru, pentru că stăteam acasă și așteptam. Și, în sfârșit, a sosit și acel moment, într-o zi ploioasă și foarte urâtă, când am ajuns în Olanda.
Ce mi-a rămas întipărit în memorie de atunci este că îi spuneam mamei că olandezii sunt probabil puțin înapoiați, pentru că îți zâmbesc pe stradă fără să te cunoască. Îți ridici ochii din pământ, ai întâlnit privirea, nu ne cunoaștem și ei au un zâmbet larg. Nu înțelegeam. Mergând la muzeul Nemo [muzeul științei din Amsterdam, n.r.], unde îți explică spațiul de intimitate și cum îți simți intimitatea amenințată de interacțiuni cu oameni care sunt prea aproape, am înțeles că acesta este un mecanism prin care se spune ca e în regulă că ne-am întâlnit privirile, nu mă simt amenințat de tine, e totul bine.
Cum a fost începutul?
Nu a fost ușor. Motivația nu a fost o problemă. Adaptarea a fost teribilă: la vreme, la o cultură complet diferită față de a noastră, oamenii mi se păreau foarte reci. Zâmbesc pe stradă, dar sunt foarte reci. Nu înțelegeam.
Apoi, încet-încet situația s-a schimbat. Am avut mulți colegi olandezi la masterat. Era un masterat de top, cu 14-15 studenți. Încercau să aleagă dintre ei viitorii studenți la doctorat și să-i și școlească în ale doctoratului. Deci, foarte mare parte din programul de masterat a avut de a face cu studiul literaturii, cu cercetarea și chiar cu o parte de creație; unul dintre cursuri era scrierea unui proiect de cercetare.
Și, pentru că i-am cunoscut pe acești olandezi, am început să înțeleg mai bine personalitatea lor, cultura lor. Sunt foarte multe lucruri de spus aici. Am avut un iubit olandez. Am cunoscut-o pe bunica lui și mi s-a părut extraordinară. La un moment dat, mi-a spus că urma să o mute într-un azil. Mi-a căzut inima în stomac, i-am spus și mamei la telefon. A mai trecut o vreme și, căutându-mi casă în Olanda, am aflat că sunt anumite blocuri în special pentru persoanele de peste 60 de ani. Practic, acel azil era un astfel de bloc, unde bunica lui își cumpărase un apartament la un preț foarte mic și cu facilități incluse în plata lunară. Un fel de întreținere de 600 și ceva de euro, cumpărăturile ți le aduceau la ușă, cu un program artistic de două-trei ori pe săptămână. Atunci am înțeles că nu era un azil ca la noi. Era ca un hotel unde să te simți bine cu cei de vârsta ta și să nu te simți izolat.
Adaptarea a început vorbind cu mulți olandezi din jurul meu și încercând să caut explicații pentru lucruri din jurul meu care mi se păreau anomalii.
Ce fel de anomalii?
Șoc și groază, când am aflat că mamele se întorc la muncă la șase săptămâni după ce nasc. În România, se stă acasă până la doi ani.
Olandezii spun așa: „noi vrem să creștem copii care să fie cât mai aderenți la cultura, la societatea olandeză”. În primul rând, trebuie să te simți bine în societate și asta trebuie să înceapă cât mai devreme. Fiecare are o altă idee despre cei șapte ani de acasă, dar trebuie să îi asigurăm copilului o interfață. Copiii dintr-o cultură română, una marocană, surinameză, africană, toți se întâlnesc în societatea olandeză, trebuie să discute prin aceleași valori. Din experiența prietenilor români care au copii aici am aflat că s-au bucurat că pot face și altceva decât să stea acasă. E o libertate și pentru mame. Aici e vorba și de emanciparea femeii, care s-a întâmplat aici prin anii ’70.
Un alt aspect este legat de condițiile excelente care le sunt oferite copiilor în grădinițele olandeze. Este extraordinar. Un asistent la doi bebeluși, nu mai mult. E un alt fel de distribuție a orelor de îngrijire a copilului în societate. E mult mai centralizat sistemul decât în România. Se remarcă și în întreținerea actelor proprii. De exemplu, nu îți ții tu acasă certificatul de naștere. Când ai nevoie de o dovadă, te duci la primăria localității în care te-ai născut, care îți eliberează o dovadă [un extras, n.r.] că te-ai născut, valabilă șase luni. Și tot așa, de câte ori ai nevoie. În România, fiecare om este mica lui primărie: își ține certificatul de naștere și orice alt certificat.
După toate șocurile culturale, am decis că vreau să rămân pe termen nedeterminat, însă fără să devin cetățean olandez. Nu cred că e nevoie. Cred că Uniunea Europeană este un loc unde poți să explorezi societăți și culturi diverse și să-ți păstrezi naționalitatea. În contextul politic al alegerilor [alegerile generale din martie 2017, n.r.] am avut discuții cu mama de genul: „Dacă iese Geert Wilders [politician de dreapta, naționalist, populist, eurosceptic și anti-islamist, n.r.], ce te faci?” Dacă iese Wilders, mă duc în altă țară, probabil, pentru că ar însemna că olandezii nu își mai doresc să aibă în preajmă oameni din alte culturi. Cine sunt eu să le spun altfel? Până la urmă, este societatea lor.
Ce îți place în societatea olandeză?
Ce îmi place: lipsa pernuțelor sociale până la a spune ceea ce îți dorești și ceea ce te deranjează și că, dacă ai spune, nu ar fi interpretat într-un mod personal. Aici poți să spui că se putea face mai bine un cutare lucru, aici ai greșit tu sau am greșit etc. Aici poți să fii tu însuți și să îți găsești noi valențe și interese. Nu neapărat să te reinventezi, ci să îți cultivi noi aptitudini și talente. Te simți în largul tău, atâta vreme cât nu deranjezi largul altuia. Îmi place că nu trebuie să „dansezi” social în diverse stiluri pentru a obține ceea ce îți dorești. Nu trebuie să spui, pe o cale foarte întortocheată, că nu vrei ceai, dar vrei apă. Pe termen lung, o astfel de abordare este obositoare.
Pe de altă parte, cred că societatea olandeză ar trebui să fie mai empatică. Dacă olandezii ar vizita și locuri mai puțin turistice sau mai îndepărtate, ar căpăta mai multă empatie și ar înțelege mai mult și ar da feedback mai rafinat, nu atât de direct.
Mai îmi place aici și că un funcționar public nu va aștepta niciodată șpagă de la tine. Niciodată! Dacă mi se pare că s-ar putea rezolva ceva mai ușor, îi ofer o alternativă și avem un dialog – „V-ați gândit la această soluție?” „Ah, da, sigur, ar fi o chestie bună.” Sau: „Nu, nu se poate.” Aici, de obicei, problemele se rezolvă la telefon, nu cu e-mailuri, nu prea le plac. Telefonic se rezolvă foarte multe. Dacă nu îți place, mai suni încă o dată.
Am învățat multe. Îndrumătorul meu neamț din Olanda m-a învățat că sunt mult mai mari șansele ca o persoană să nu fie competentă și nu neapărat să aibă ceva cu tine sau un plan diabolic de a strica lucrurile. Iar asta e valabil și pentru tine. Mai bine să lucrezi la competențe, decât să te auto-sabotezi. M-a ajutat foarte mult, pentru că mi-a spus aceste lucruri la început, când am venit aici. Și m-a ajutat să privesc multe lucruri în perspectivă. Și menționez acest lucru, pentru că mi se pare important pentru cei care vin din România unde, poate uneori cu motiv, încă avem senzația că este ceva personal. Și nu vorbesc aici de prostie, ci pur și simplu de faptul că poate nu ți-a venit ideea cea mai bună într-un moment, ai avut o scăpare. Există tendința de a interpreta așa o scăpare ca pe o intervenție malefică, fie a individului, fie a divinității, care, evident, are vreme să îți pună piedici, în loc să salveze copiii din Africa. Dacă auzi acest sfat de mai multe ori, procesul se ușurează și începi să înțelegi că, de fapt, există soluții.
România se regăsește în planurile tale de viitor?
Nu sunt sigură că nu vreau să mă întorc în România. Deocamdată, mi-e mai bine aici, în viața de zi cu zi. Sigur că îmi e foarte dor de ai mei, pentru că am o familie pe care o iubesc foarte mult și cu care îmi place să îmi petrec timpul, dar avem cel puțin cinci variante de comunicare digitală, câteodată nu știm pe care să o alegem. Dar ți-e dor de căldura de acasă, căldura omului care îi pasă. O întoarcere în România nu este exclusă. La pensie, poate facem și noi ca olandezii: mergem în Curaçao sau în Republica Moldova, la vinuri bune.
Ce însemna succesul pentru tine înainte de a pleca din România și ce înseamnă acum?
La începutul facultății, pentru mine succesul era să ajung să lucrez la Sony Ericsson, pentru că primul meu telefon a fost un Sony Ericsson. Telefonul mi s-a părut foarte tare! Mai târziu, a început să îmi placă ideea de a lucra în Elveția, în domeniul calculatoarelor. Am ajuns în Olanda, unde succesul a început să fie definit altfel: finalizarea masteratului, apoi obținerea titlului de doctor.
În timp ce lucram la acest succes pentru titlul de doctor, am realizat că succesul înseamnă libertatea de a descoperi în fiecare zi o nouă aventură, ceva nou care să îmi facă plăcere, să descopăr cum funcționează, dacă merge, dacă îmi place să păstrez acest hobby pe termen mai lung, dar nicidecum să transform hobby-ul în muncă. Ce mă relaxează foarte mult, de exemplu, la atelier, unde creez mici bijuterii, este că mă duc oriunde cu ideea, fără să mă preocupe neapărat utilitatea ei. Este o chestie absolut artistică și arbitrară. E o supapă excelentă pentru stresul acumulat zilnic, oriunde ai fi, pentru că respiri. Toată lumea e stresată. În acest fel mi-am schimbat definiția succesului. De la realizare la explorare.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
Îmi place să mă implic atunci când cred că este absolut nevoie de mine. Acolo unde simt că aș putea face ceva. De exemplu, încerc să fac cât mai bine ce îmi spune Cătălina [Cătălina Negru, Fundația Români Pentru Români Olanda, n.r.], fără să fie o necesitate pentru mine. Unde găsesc valori pozitive în jurul meu, mă implic. Fără valori pozitive într-o societate normală, viitorul ar fi sumbru. În exemplul proiectului Colectiv [o inițiativă care a acordat sprijin însoțitorilor victimelor care au fost transferate la spitale din Olanda, n.r], acolo contribuția mea se datorează în mare parte sentimentului românesc; m-am implicat în organizare. Dacă sunt sinceră cu mine și spun că aș vrea, la un moment dat, să mă întorc în România, trebuie să lucrez și eu la o societate în care să îmi facă plăcere să mă întorc. E datoria morală pe care o am față de familia mea. M-au crescut și mi-au dat libertatea și platformele pentru a face ceea ce mi-am dorit.
Ce sfaturi ai avea pentru cei care ar vrea să vină acum în Olanda?
Pentru studenți este foarte simplu să își croiască un drum în Olanda, pentru că statul este interesat să ajute mai ales studenți care nu se dau la o parte de la muncă, munca part-time în afara facultății. Sunt multe avantaje financiare, există multe rețele de susținere în acest sens. Dacă iau legătura cu Fundația Români Pentru Români Olanda, o să găsească o grămadă de sfaturi practice.
Este o societate deschisă, dar reticentă în a accepta în orice condiții. Mi se pare normal să își apere valorile, pentru că sunt niște valori sănătoase demonstrate, care au făcut din Olanda un model în ce privește interacțiunea umană.
Întotdeauna este bine să vii printr-o rețea de oameni, pe care îi cunoști personal. În acest fel, eviți capcanele. Capcane sunt și aici, sunt peste tot. Astfel, vei afla ce opțiuni de muncă sunt aici. În general, este ușor să vii pentru o perioadă scurtă, să lucrezi prin intermediul diverselor birouri de joburi temporare [agenții private pentru ocuparea forței de muncă, n.r.]. Există anunțuri pe Facebook, pe diverse grupuri, în diverse orașe din Olanda. Tot bine este să încerci, la început, să te cazezi la alți români, ca să îți fie adaptarea mai ușoară. Te vor învăța să te descurci în viața de zi cu zi. Cel mai simplu afli aceste lucruri de la cineva care a trăit aici cel puțin un an sau doi.
Și încă ceva: să îți plătești taxele! Este un lucru foarte important. M-am certat cu alți români pe acest subiect. Vezi autostrăzile din Olanda? Așa înțelegi de ce plătești taxe. Aici statul nu este dușmanul tău, nu se întreabă de ce ar trebui să facă ceva pentru tine când îți convine ție. Este orientat către cetățean, este în serviciul cetățeanului. Inclusiv monarhia olandeză este în serviciul cetățeanului.
Un interviu de Claudia Marcu si Alexandru Iosup, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
