Cum ați ajuns în Olanda?
Alex: Am venit din dragoste, mi-am urmat soția. Sunt expatriat „de profesie”, am trăit în foarte multe țări: S.U.A., Franța, Elveția, Italia, Brazilia. Am plecat din România din 1990. Am trăit zece ani în Londra, unde am urmat două facultăți. Imediat după absolvire am plecat în vacanță în Portugalia. A fost o vacanță atât de frumoasă, că n-am mai revenit în Marea Britanie, deși aveam un post de lector universitar – am studiat geologia. Am considerat că viața din Portugalia era mult mai sănătoasă.
După alți zece ani acolo, am întâlnit-o pe Raluca, moment în care ne-am întrebat: „Vii tu cu mine în Portugalia sau vin eu după tine?”. Dragostea a fost foarte mare, așa că am închis afacerea din Portugalia și am urmat-o pe Raluca. Ea lucra într-o multinațională și voia carieră. Unde a mers doamna, am mers și eu.
Raluca: Înainte de Olanda, m-a urmat până în Congo (Republica Democrată Congo, n.r.). Noi ne-am cunoscut când eu lucram la aceeași companie în România. Prima mea detașare internațională a fost pentru șase luni în Africa. La finalul acelei perioade în Congo, am primit o ofertă pentru sediul central din Amsterdam, la biroul regional pentru Europa Centrală și de Est. Așa am ajuns în Amsterdam în 2013.
Cum a fost începutul în Olanda?
Raluca: Sinceră să fiu, am vrut să refuz oferta, pentru că nu primeam mașină de la companie. În România toată lumea are mașină de la firmă. În Congo aveam până și șofer. În Amsterdam mi-au spus că nu primesc așa ceva, dar că am parcare pentru bicicletă. Am crezut că râd de mine. Numai după ce m-am interesat, am aflat că, de fapt, chiar nu-ți trebuie mașină în Amsterdam. Și e minunat să n-ai mașină, să mergi la serviciu cu bicicleta. Așa că începutul a fost ușor. După ce-am trăit un mare șoc în Congo, aici toate ni s-au părut la locul lor. Uneori, poate chiar prea normal.
Alex: Da, adică, după Congo, oriunde ar fi fost mai bine. Cred că și în România ar fi fost ușor. Valorile vieții se schimbă total după ce ai o experiență în Africa, nu contează unde în Africa.
Raluca: Ne-a ajutat, însă, foarte mult faptul că firma are un program special pentru a-i ajuta pe expatriați și pe partenerii lor să se integreze. Noi am avut ajutor pentru orice: să găsim o locuință, să ne înscriem la primărie, să primim permisul de muncă – încă era necesar atunci, abia un an mai târziu s-au deschis granițele pentru forța de muncă din România.
Alex: Am avut chiar și un curs de integrare, unde ți se explică exact ce se întâmplă, cum se poartă olandezul cu tine, cum să-l înțelegi.
Raluca: Am dat și un test, ca să vedem cât suntem de diferiți față de olandezi. A fost foarte interesant când, la final, mi s-a spus că sunt mai mult olandeză decât româncă. Durează puțin până înțelegi cum funcționează lucrurile aici. Să nu uităm că noi venim dintr-o cultură latină. În România, de exemplu, stăteam dimineața cu colegii la cafele și taclale. Aici, colegii mă întrebau dacă vreau o cafea, iar eu spuneam „Da.” și-mi aduceau o cafea de la automat, după care fiecare își bea cafeaua singur, la biroul lui. Relaționarea se petrece în alt fel și în alte momente ale zilei, nu la cafeaua de dimineață, ci în timpul prânzului, de exemplu, sau în timpul întâlnirilor individuale pe care le ai cu colegii. Iar dacă ne cunoaștem, facem treabă mai bine.
Alex: Eu, în primul an, nu am făcut networking. La început am restilizat obiecte de mobilier – făceam mobilă în parcare. Aveam două-trei magazine cu care colaboram și care-mi vindeau produsele. Tot în acea perioadă am început să-mi construiesc o bicicletă și am și reușit. Într-o zi, cineva m-a oprit pe stradă și m-a întrebat de unde am cumpărat-o. I-am spus că eu o făcusem. M-a întrebat dacă nu o vând și am zis: „Da.” Episodul s-a repetat de vreo trei ori, așa că am început să le fac de acasă, de pe balcon.
Raluca: Le-a făcut biciclete vecinilor, prietenilor.
Alex: Și apoi am început să vând pe Marktplaats (platformă de anunțuri online, n.r.). Când am ajuns să fac 20 de biciclete pe balcon, Raluca m-a dat afară din casă. A zis: „Du-te și deschide-ți magazin, că așa nu se mai poate”. Veneau oamenii la noi la orice oră, sunau la ușă pentru biciclete. Plus că și pentru vecini devenise prea mult, pentru că aveam un balcon comun. Și așa am deschis magazinul (Second-Life Bikes, biciclete la a doua viață, n.r.). Am zis că decât să stau acasă, mai bine să fac ceva ce-mi place. De altfel, întotdeauna am pornit de la idea asta – să fac ceva ce-mi place, să fiu fericit în timpul zilei, dar și când ajung acasă, la familie. Să nu mă gândesc în fiecare dimineață: „Ah, iar trebuie să merg la lucru”.
În acest moment sunt singurul din Amsterdam care oferă astfel de servicii personalizate. Sunt magazine care poate oferă biciclete mai bune, mai noi, mai scumpe, dar pe această nișă nu e nimeni. Adică, fiecare poate să vină și să spună: „Vreau să-mi faci o bicicletă cu roți de acest fel, cu cauciucuri de un anume fel, cu șaua care-mi place, cu cadrul preferat”. Pe lângă asta, poți să vii cu o bicicletă prăpădită și îi dau o nouă viață. Re-vintage!
La început am avut chiar mai multe magazine și un partener de afaceri. Am pornit la drum cu acest tip de biciclete, dar el a vrut să avem și biciclete obișnuite – omafiets (bicicleta bunicii – bicicletă de damă, de oraș, tipic olandeză, cu cadru jos, n.r.) –, o gamă care a crescut foarte mult și a început să sufoce conceptul inițial. Acum doi ani partenerul meu a plecat în Germania, apoi am vândut celelalte magazine și am rămas doar cu acesta de pe Overtoom, unde mă concentrez doar pe cursiere, așa cum vreau eu.
Cum vă place societatea olandeză?
Raluca: Dacă faci comparații, întotdeauna o să găsești aspecte mai bune și mai rele. Cred că noi amândoi am acceptat-o ca atare. Am zis că asta e, o luăm așa cum este și nu încercăm să o aducem la alte standarde, indiferent care ar fi acelea.
De exemplu, creșa: copilul merge la creșă de la trei luni. Chiar dacă în România mămicile stau acasă doi ani, eu acum sunt în Olanda, iar după trei luni de la naștere am trimis copilul la creșă și m-am întors la serviciu. M-a durut sufletul. Nu cred că aș fi putut să stau doi ani acasă, dar aș fi vrut să-l văd un pic mai întremat înainte de a-l lăsa la creșă, măcar șase luni. Dar dacă așa e sistemul aici, m-am obișnuit. Vorbind cu colege care au trecut prin așa ceva, care au avut copii mici, am înțeles că acest „diferit” e OK, e bine. Iar copilul s-a dezvoltat foarte frumos: vorbește neerlandeză, engleză și română, e sociabil, deschis, fericit și este un copil care își are rădăcinile aici. Este născut aici, în Amsterdam.
Dar și voi, ca familie, tot aici v-ați „născut”.
Alex: Da, aici ne-am căsătorit, după cinci ani împreună și la aproape un și jumătate după ce am ajuns în Amsterdam. Iar Nathan este olandez.
Raluca: Da, el e cel mai olandez dintre noi.
Alex: Ca să ne întoarcem la ce ne place aici, mai ales când vorbim de mediul de afaceri, este faptul că primești foarte mult ajutor. Este foarte ușor să-ți deschizi o afacere, să-ți găsești un contabil, nu ai problemele birocratice din România, cu stat la coadă pentru semnături. Îți faci online o programare la Camera de Comerț și-ți poți deschide o firmă în 15 minute.
Apoi, sistemul de taxe, care este foarte bun. Ai control asupra câștigurilor tale. Nu ești îngrădit, ci stimulat să-ți deschizi o afacere. Și chiar dacă legislația se schimbă, ești pregătit din timp, ți se dă mai mult de un an de zile ca să te pregătești. Nimic nu se schimbă de pe o zi pe alta.
Ce nu-mi place este lipsa grijii față de consumator. Toți sunt învățati să facă un anumit lucru, un anumit segment, și nu-i interesează altceva. Dacă vrei să cumperi ceva și nu-i spui exact ce vrei, răspunsul va fi: „Nu avem”. Nu caută imediat soluții.
Raluca: Trebuie să știi exact ce să întrebi dacă vrei să-ți rezolvi problema. Nu aș putea să spun că e ceva ce nu-mi place. Sunt lucruri pe care mi-a fost mai greu să le accept de la început, dar pe care, în timp, am ajuns să le apreciez – de exemplu, faptul că trebuie să planifici până și o întâlnire cu prietenii.
Alex: Agenda, pe care eu o urăsc. Am trăit în Portugalia zece ani, o țară super spontană, în care orice se poate întâmpla și mâine, nu imediat. Cum adică să-i spui prietenului „Hai la o cafea”, iar el să spună „Stai să mă uit în agendă”? Are Raluca agendă pentru amândoi.
Ce ați învățat de la această societate?
Raluca: Exact această planificare. Este extraordinar și ne ajută foarte mult. Am învățat și să spun nu. În România trebuia să merg la toate nunțile, la toate botezurile, fie că mă durea capul sau nu aveam bani. Aici spun simplu nu și nu trebuie să justific. Și nici nu se roagă nimeni de tine să spui da. Și nimeni nu se supără. Se creează, astfel, un spațiu personal în care nu intră nimeni. Nu simți presiunea familiei, nici a societății, așa cum o simțeam în România.
Ce înseamnă succesul pentru voi?
Alex (râde): Pentru mine, succesul în viață înseamnă să trăiesc pe o insulă cocotieră, să-mi prind singur peștele și să fac surf de dimineața până seara. Orice de aici în sus înseamnă succes.
Înseamnă că în acest moment nu ai atins succesul.
Alex: Da, așa e. Dacă mă refer, însă, la afaceri, pentru mine, succesul înseamnă să am o afacere din care să pot să trăiesc, nu să mă îmbogățesc. Iar omul care vine în magazinul meu să plece cu zâmbetul pe față. Eu consider bicicletele pe care le fac niște mici opere de artă, mă consider artist, nu mecanic. La serviciu trebuie să fiu suficient de fericit, ca să fiu la fel și acasă. Pentru Raluca știu sigur că succesul nu este insula cocotieră – te asigur, pentru că altfel eram acum acolo!
Raluca: Eu port pălăria de corporatist. Cariera e importantă, dar de când a apărut Nathan în viața mea, familia este la fel de importantă. Pentru mine, succesul înseamnă să găsești un echilibru între cele două lumi, să faci ce-ți place, atât în viața personală, cât și în cea profesională. În cazul meu, când spun „să faci ce-ți place”, înseamnă să las ceva în urmă. Nu e vorba numai de obiectivele firmei, ci și de oamenii cu care lucrez în fiecare zi.
Alex: Da, pentru mine, Raluca merge la serviciu, unde stă pe scaun și stă de vorbă cu oamenii. Și aceeași impresie o are și fiul meu în vârstă de doi ani și jumătate: „Mommy goes to office and speaks to people” (mami merge la birou și vorbește cu oamenii, n.r.).
Raluca: La Heineken lucrez în resurse umane, un domeniu care mi-e foarte drag. Mi-a plăcut foarte mult mai ales partea de dezvoltare și îndrumare în carieră. Îmi place să descopăr potențialul oamenilor și să-i ajut să crească. De curând am început și propria mea afacere: career coaching și mentoring (instruire și consiliere profesională, n.r.) și în afara organizației în care lucrez. Sunt nouă pe piață.
Unde e acasă?
Raluca: Acolo unde e familia. Poate să fie oriunde.
Cum vă poziționați față de comunitatea de români din Olanda?
Alex: Interacționez parțial cu românii din Olanda, nu caut activ să cunosc români. Dacă se întâmplă, se întâmplă. Pe de altă parte, trebuie să spun că am avut și experiențe negative cu unii români.
Raluca: Eu sunt mai implicată. Fac parte din Comunitatea Română de Afaceri (RBC, un proiect al Fundației ROMPRO, n.r.), sunt în echipa pentru educație. Mă implic și văd că este important să păstrez legătura cu românii cu care am interese comune. În același timp, la fel de important este că sunt într-o comunitate internațională și vreau să profit de acest lucru – merg des la evenimente unde interacționez cu diferite culturi și domenii. Avem o grămadă de învățat unii de la alții.
Ce sfat ați avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Alex: Să știe limba engleză, cel puțin. În cazul meu, cei mai mulți clienți nu sunt olandezi, ci internaționali. Am început să învăț neerlandeza, ca să pot să comunic mai bine cu fiul meu.
Raluca: Să nu creadă că aici umblă câinii cu covrigi în coadă. Nu e ușor să vii aici fără să ai ceva aranjat, într-o țară pe care nu o cunoști. Să fii foarte optimist și să nu mai compari cu ce aveai tu înainte. Este extrem de important. Dacă rămâi legat de trecut, nu poți să-ți găsești bucuria, nici în Olanda și nicăieri în altă parte.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
