Cum ați ajuns în Olanda?
Am ajuns în Olanda în 1972, cu totul și cu totul întâmplător. Nu a fost o alegere. În 1970, Ministerul Sănătății din România a primit mai multe oferte de burse internaționale pentru tineri specialiști. Sigur, cu niște condiții: să fie bine pregătiți profesional – iar acest aspect să fie evidențiat prin rezultatele de la examene și concursuri –, și să stăpânească bine un număr de limbi străine, în special engleza, germana sau franceza.
În 1970 am fost chemat la minister și mi s-a spus că sunt pus pe o listă cu tineri specialiști [care sunt luați] în vizor pentru eventuale burse în străinătate. Eram tânăr radiolog, de abia îmi terminasem specializarea și eram la una dintre policlinicile Spitalului Brâncovenesc. Mi s-a mai spus să nu mă aștept la mare lucru.
După aproape un an, am fost chemat iar la minister, când mi s-a spus: „Știți, domnu’ doctor, treaba cu Anglia nu mai merge”. Dar eu nu știam nimic despre vreo „treabă cu Anglia”. Eram în echipa de scrimă a universității – nu bat câmpii, are legătură cu povestea mea – și cu această echipă fusesem la un concurs în Polonia, în decembrie 1971. După acest concurs, când m-am întors la lucru la policlinică, am găsit o notiță care îmi spunea să sun la minister. Mi-a răspuns doamna Marinescu, funcționara pentru relațiile cu specialiștii și cu străinătatea, care îmi spune: „Pe unde umblați, domnule? Luni, 5 ianuarie, trebuie să fiți în Olanda. Aveți pașaportul și biletul de avion pregătite”. Și așa am aflat, pe la mijlocul lui decembrie, că în două săptămâni trebuia să plec pentru șase luni în Olanda. Deci, așa am ajuns aici.
Și ați și rămas în Olanda.
Da, asta e o altă poveste, cum am rămas aici. În 1972, după vizita pe care a făcut-o în China și Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu s-a întors foarte impresionat de ce văzuse acolo – era acea perioadă de dictatură maximă a proletariatului în acele țări, nicio urmă de relaxare – și a declanșat în România așa-numita mini-revoluție culturală. Cu alte cuvinte, a strâns șuruburile foarte mult la toate felurile de libertăți – de exprimare, de mișcare – și a profitat și în luptele interne de putere ca să scape de rivalii politici și să se înconjoare numai de oamenii lui. Pe acest fond, am început să mă gândesc să nu mă mai întorc în țară. Șeful de la locul de muncă din Amsterdam a găsit că sunt bine pregătit profesional și mi-a oferit să rămân la el, acolo, moment în care a apărut o dilemă: „Ce fac?”.
În prezent, generația dumneavoastră poate să plece și să se întoarcă de câteva ori pe an, dar în condițiile de atunci din România, să fi rămas într-o altă țară însemna un act de trădare, pasibil de pedeapsa cu închisoarea, iar revederea cu familia devenea aproape imposibilă. În plus, familia din țară avea de suferit când un membru rămânea în străinătate.
Aveam 30 de ani când am rămas în Olanda. Și am rămas pentru că mi s-a oferit o oportunitate de carieră de vis, care în România era imposibil de realizat: să lucrez într-un spital universitar renumit în Europa – Wilhelmina Gasthuis –, foarte bine dotat, cu cadre medicale de renume internațional. Șeful serviciului de radiologie din Amsterdam era un profesor renumit în lume pentru câteva invenții care au schimbat realmente direcția de dezvoltare a profesiei noastre. Așa că, pentru mine, a fost o onoare, dar și o provocare deosebită, și am hotărât să rămân.
Și ca să înțelegeți că Olanda nu a fost o alegere, vă spun că în perioada bursei și după aceea m-am pregătit pentru examenul de admitere pentru Statele Unite ale Americii, examen pe care l-am luat. Mă gândeam atunci să îmi urmez cariera în Statele Unite. Acolo nu am mai ajuns, dar examenul mi-a priit, pentru că într-un an de zile mi-am revizuit și mi-am actualizat toate cunoștințele din facultatea de medicină, pentru că este un examen extrem de greu.
Dar care a fost mecanismul de recunoaștere a diplomei de medic, pentru că România era încă departe de Uniunea Europeană?
În acea vreme, această recunoaștere a unei diplome de specialist era la latitudinea profesorului-șef de clinică, licențiat de minister să specializeze cadre medicale. Cei de la spitalul din Amsterdam, după un an de zile, au considerat că sunt la nivelul lor. M-au pus la muncă din prima zi. Trebuie, însă, să spun că în primul an am muncit foarte mult. Eram singur, nu aveam familie, și era o deosebire față de București, unde un radiolog pleca acasă la 13:30, iar aici lucram până la ora 18:00. Deci ziua eram la clinică, iar seara învățam limba și pentru examenul american. După un an de zile, funcționam cot la cot cu colegii olandezi, iar după un an și jumătate am devenit specialist olandez, cu semnătura profesorului.
Cum a fost începutul aici?
Lupta cu singurătatea a fost un element, poți să suferi uneori de singurătate. În acea perioadă nu erau prea mulți români în Olanda și treceau săptămâni, chiar luni, fără să scot o vorbă românească sau să aud românește în jurul meu. Am fost luat în brațe de câțiva olandezi, mai ales de o doamnă, Tilly Klomp, care se născuse în România în grupul de imigranți din comunitatea olandeză a firmei Shell-Astra Română, cei care exploatau petrolul românesc înainte de război. Această doamnă a făcut foarte multe lucruri bune pentru România, cu mult drag îmi amintesc de ea.
Ea a fost cea care mi-a adus din România acte de care am avut nevoie, pe care le-a luat de la mama. Cu mama vorbeam la telefon. La început a fost foarte speriată, apoi foarte tristă, a trecut și ea prin fazele unei pierderi. Am reușit să o revăd după cutremurul din 1977, grație intervenției ministrului olandez al economiei, mai târziu prim-ministru, Ruud Lubbers. Aflasem că urma să facă o vizită în România pentru contracte comerciale – România avea atunci contracte importante cu Olanda – și i-am trimis o scrisoare în care i-am spus cine sunt – între timp, devenisem șef de serviciu la Spitalul Universitar din Leiden – și l-am rugam să mă ajute să îmi văd mama. I-am mai spus că înțelegeam că oficial nu poate să facă prea multe, dar că neoficial există practici care dau rezultate. După vizita lui în România, mama a fost chemată la serviciul de pașapoarte din strada Nicolae Iorga și i s-a spus că i s-a aprobat cererea de pașaport – o cerere pe care nu o depusese după ultimul refuz. Și așa a venit mama în Olanda, cu o mână în ghips, pentru o fractură căpătată în urma cutremurului.
Ați început acest drum singur, înseamnă că pe doamna Anca Manoliu ați întâlnit-o aici.
Noi ne cunoșteam din România. Anca a primit și ea o bursă la Paris, tot neplătită de statul român. Anca este psiholog. În acea perioadă ne-am întâlnit și am petrecut mult timp împreună, am invitat-o în Olanda, am fost și eu la Paris, și am hotărât să ne căsătorim. S-a întâmplat în urmă cu 45 de ani.
Cum priviți toți acești ani?
Nu regret nicio secundă decizia de atunci. Nu pot să spun că meritul este numai al meu, în viață trebuie să ai și puțin noroc, să te mai ajute și circumstanțele, să ți se deschidă uși. În România aveam senzația că bat numai la uși închise, care nu se deschid. Îmi doream o carieră universitară, și prin rezultatele pe care le obținusem la toate examenele și concursurile eram îndreptățit, dar nu se deschidea nimic pentru mine. Vedeam numai priviri care se uitau în altă parte, pe când în Olanda am întâlnit priviri care se uitau la mine. Ușile au fost deschise și parcursul a fost minunat.
A fost momentul ruperii de România, care a însemnat că timp de aproape 18 ani nu am mai putut veni în țară. Apoi, a venit acel moment de eliberare, când a căzut comunismul, și când am putut să intru din nou în România, iar asta s-a întâmplat pe 1 ianuarie 1990. Împreună cu un olandez, am parcurs Bucureștiul timp de o săptămână și am luat interviuri câtorva oameni reprezentativi din fostul aparat comunist, din rândul celor care se implicaseră în schimbare, dar și câtorva care suferiseră mult în perioada comunistă. Erau interviuri pentru VPRO (una dintre societățile publice de radio și televiziune din Olanda, n.r), care au fost difuzate pe parcursul a mai multe emisiuni. Am fost interpretul acelui jurnalist olandez, iar înregistrările încă există.
Cum a fost acomodarea cu societatea olandeză?
Nu poți pătrunde imediat în societatea olandeză. Superficial, la început, totul mi s-a părut normal, că sunt oameni la fel ca noi, că râd la fel ca noi, au aceleași reacții ca noi. Treptat-treptat, după mai mulți ani, am descoperit că este o cultură cu multe valori care, în multe privințe, sunt diferite de ale noastre. Dar nu au fost șocuri culturale, ci o descoperire treptată.
Am descoperit că spiritul civic nu este gol de conținut. Spiritul civic înseamnă să fii interesat de ce este în jur și să crezi că și tu poți să contribui cu ceva la binele colectiv. În România, în timpul comunismului – dar văd că și acum e la fel –, oamenii sufereau – și suferă – de un fel de cinism. În România un spirit civic adevărat este greu de detectat. Aici nu sunt cuvinte goale.
În medicină există o continuitate a grijii față de pacient, adică pacientul, bolnavul, este dat din mână în mână explicit, nu este lăsat în vid. În România și acum simți că bolnavii sunt lăsați în voia sorții între un specialist și altul, între un spital și altul – știu asta, pentru că încă am rude și prieteni acolo. Aici, sistemul se ocupă de tine și nu te lasă.
Un alt aspect: românii nu au o pregătire financiară și administrativă. Nici eu nu am avut-o. Olandezii sunt pregătiți încă de mici, din școală. Nu știu dacă acum mai este așa, dar, înainte, când fetele noastre erau la școală, aveau o materie care se numea hoofdrekenen (calcul mintal, n.r.), adică să socotești în gând, ceea ce este important pentru olandezi, care sunt o nație de comercianți. Noi nu am avut așa ceva în România și cred că nici acum nu se învață așa ceva. Dar, sigur, acum avem calculatoare.
Pe vremea mea era o vorbă pe care o foloseam în bășcălie, ca să zic așa: cuvântul „atitudine”. În ședințele de critică și autocritică auzeai: „Tovarășul are o atitudine greșită”. Sau: „Atitudinea tovarășului nu este în acord cu principiile statului nostru muncitoresc”. Sau: „Tovarășul are o atitudine burgheză”. Cel mai rău era când se spunea despre tine că ai o „atitudine nesănătoasă”. Noi consideram aceste expresii niște instrumente de teroare, de care nu poți decât să râzi, că nu ai încotro. În Olanda „atitudinea” este ceva real și important. Un medic, în educația medicală învață patru lucruri: cunoștințe, aptitudini, empatie și atitudine. Atitudinea este unul dintre cele patru elemente ale culturii olandeze. La ce școală sau facultate din România se învață că un inginer trebuie să aibă o atitudine de inginer cu clienții, iar un medic o atitudine de medic? Nu e obligatoriu să fie la fel.
Cum vă simțiți în societatea olandeză?
Mă simt acasă. Și este firesc să fie așa după 45 de ani de funcționat și de avansat în societate. Ce înseamnă să te simți acasă? Înseamnă să îi înțelegi pe cei din jurul tău, să înțelegi rotițele societății, să înțelegi codurile care există.
Sigur că vorbesc neerlandeza cu un accent și că ei își dau imediat seama că nu sunt nativ, dar acest lucru nu contează. Societatea olandeză s-a schimbat foarte mult în acești 45 de ani. Când am venit eu aici, nu erau așa de mulți străini, [între timp] societatea s-a diversificat foarte mult, s-a secularizat.
Ce înseamnă succesul pentru dumneavoastră?
Succesul înseamnă să îți îndeplinești dorințele și planurile. Sunt tot felul de unități de măsură, ca, de exemplu, numărul de discuri vândute sau audiența la televiziune pentru persoanele cunoscute. Pentru cei care nu au o viață publică, succesul este dat de o unitate de măsură foarte personală, care are legătură cu mulțumirea de sine.
Cred că e o întrebare foarte dificilă, pentru că răspunsurile pot fi ipocrite. Dar trebuie să visezi ceva, trebuie să vrei ceva. Nu vrei nimic, nu obții nimic.
Cum vă poziționați față de comunitatea de români din Olanda?
E o expresie olandeză pe care nu o pot traduce ușor în limba romană, e foarte mult los zand (als los zand aan elkaar hangen – fără niciun fel de coeziune, n.r.), adică foarte multă fragmentare, foarte puțin colectivism. La unitate nu mă aștept, pentru că este o mare diversitate de personalități, de nivel de pregătire profesională, de educație, de motivații. Acum încep să văd începuturi de organizare, ca, de exemplu, Fundația Români Pentru Români Olanda (ROMPRO, n.r). De-a lungul anilor au fost mai multe încercări, dar acum văd că începe să se închege ceva, sunt mai mulți români care caută să intre în contact unii cu alții. Iar atunci când există dorință de contact, șansa de supraviețuire a unor fundații și activități culturale crește.
În plus, în perioada când am venit eu aici, fugeam de ambasadă, era un instrument al statului comunist, o identificam cu spionaj, pe drept sau pe nedrept, asta era percepția. De abia după 1990, treptat-treptat ambasada a recâștigat încrederea românilor din Olanda. Ambasada are acum un rol pozitiv.
Un alt factor important este biserica. Mulți români sunt religioși, credincioși. Prima biserică din Olanda a fost deschisă de preotul [Ioan] Dură în Schiedam.
Noi nu am fugit niciodată de români. Avem un grup destul de mare de prieteni români, particip des la activitățile comunității și chiar susțin de multe ori și financiar unele activități culturale.
Și aș mai vrea să menționez ceva. În 1987 am fondat noi – nu eu singur – Roemenië Comité, un for politic de protest contra comunismului din România, o fundație care își dorea să atragă atenția publicului asupra lucrurilor inacceptabile care se întâmplau acolo. Au mai fost astfel de fundații și pentru alte țări: Angola, Africa de Sud, și alte țări fost-comuniste. Președintele nostru a fost Sorin Alexandrescu, care s-a întors în România, secretarul a fost Jan Willem Bos, iar eu vice-președinte. Timp de douăzeci de ani am avut și o revistă, Roemenië Comité. În acea perioadă am strâns o sumă considerabilă de bani, cu care am finanțat activități culturale care aveau legătură cu România. De curând am desființat această entitate, pentru ca și-a pierdut scopul.
Ce sfat ați avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Gândește-te bine dacă nu poți să îți construiești în România o viață care să îți aducă împliniri și mulțumiri. Dacă, totuși, decizi să pleci, trebuie să știi bine ce vrei, să îți cunoști foarte bine aptitudinile și să fii în stare să te adaptezi și să îți schimbi apucături foarte adânc înșurubate în tine. Dacă vrei să rămâi în Olanda, trebuie să știi de ce. Și dacă alegi să rămâi pe o perioadă mai lungă, investește foarte mult în limba neerlandeză.
Interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
