Ce te-a adus în Olanda?
Cred că sunt un caz puțin atipic pentru secolul XXI, când majoritatea celor care își părăsesc țara temporar sau definitiv o fac având un plan. Eu am ajuns în Olanda cumva împotriva voinței mele și nu mi-am dorit niciodată să trăiesc aici. Motivele mutării au fost legate de cariera partenerului meu, care în 1998 a acceptat un post la ISS – International Institute of Social Studies (Institutul Internațional de Studii Sociale, n.r.) din Haga. De pe o zi pe alta zarurile au fost aruncate… Ne-am mutat în Haga în octombrie 1998.
Cum a fost începutul?
Începutul a fost dificil, cel puțin pentru mine. În acea perioadă eram întruchiparea perfectă a ceea ce se numește trailing spouse în jargonul birocratic occidental, adică soția care își urmează partenerul angajat în câmpul muncii din țară-n țară, de la post la post.
În România avusesem mai multe cariere, știam cine sunt. Am lucrat la postul de televiziune local, unde eram redactorul emisiunii în limba germană; predam la un liceu – primul liceu confesional din Cluj – și eram interpret de conferințe.
În România anilor ‘90 viața pulsa în viteza a cincea, iar eu făceam parte din ea, în Cluj, orașul meu natal. Societatea civilă nu era îmbobocită, ci în plină floare, iar eu mă simțeam parte integrantă a vieții intelectuale, culturale și civice a unui oraș universitar multietnic din Europa Centrală. Am trăit, apoi, câțiva ani la Londra, am devenit mamă, mi-a fost bine, printre altele și pentru că mă întorceam spontan acasă, la Cluj, de multe ori pe an. Cum descindeam din tren, îmi puneam identitatea de Cluj și, gata, mă simțeam acasă. Prin telefon, fax și scrisori schimbate frecvent cu rude și prieteni urmăream tot ce se întâmpla acasă: simțeam pulsul orașului, simțeam pulsul țării, chiar și de la distanță. Aveam abonamente la presa locală și națională din România, în română, maghiară și germană. Întrebată cine sunt sau de unde vin, zâmbeam și spuneam: „Acum locuiesc la Londra, iar de trăit, trăiesc în România”.
Mutarea în Olanda a produs o ruptură adâncă. Despărțirea de Londra a fost mult mai grea decât mi-aș fi putut închipui vreodată. În retrospectivă, cred că acea mutare a marcat debutul unei recalibrări complete a identității mele, un proces deosebit de dureros, tare anevoios.
Olandezii mi se păreau lipsiți de grație în mai toate. Erau comercianți excelenți, dar, în rest, pauză. Pentru mine, mâncarea de aici suferea de lipsă de imaginație și savoare, iar reflexele societății mi se păreau lipsite de politețea cea mai elementară. Îmi amintesc de momentul în care am fost năpădită de deznădejde, în timp ce toată lumea se holba la mine, pe când încercam – în limba engleză – să cumpăr cașcaval într-un magazin de pe Frederik Hendriklaan – una dintre străzile cele mai selecte ale unui cartier select din Haga. Mi-am zis că niciodată nu voi putea privi dincolo de ochii oamenilor. Adică, niciodată nu voi avea acces la sufletul vreunui olandez. Reflexele mele de om care se simte și chiar este acasă în mai multe limbi și culturi europene s-au dovedit a fi complet inutile. În capul meu încă știam cine sunt. Dar nu pentru multă vreme. Au urmat ani în care tot ce știam despre mine a fost pus sub semnul întrebării, a fost erodat și purtat departe-departe de tăvălugul sentimentelor și gândurilor disonante.
Din afară eram percepută ca expat (emigrant, n.r.), unul dintre acei străini privilegiați, care refuză să învețe neerlandeza, din cauza cărora chiriile cresc dincolo de ce-și poate permite un olandez de rând, unul dintre cei care se plâng de vreme, de mâncare, de lipsa serviciilor, care se așteaptă să fie servit în engleză, germană sau franceză. În exterior eram, într-adevăr, un expat; în suflet, însă, mă simțeam inutilă, invizibilă și, la urma urmei, inexistentă.
Dacă ar fi să încerc să rezum acei ani în câteva fraze, acestea ar suna cam așa: acasă ai un trecut, ai amintiri care sunt parțial purtate și confirmate și de rude, prieteni sau colegi de școală și facultate. Îți recunoști rădăcinile în bucate, în codul vestimentar și arhitectură, în ritualurile care marchează nașterea, căsătoria și moartea. Știi din cine te tragi, știi încotro te îndrepți, înțelegi codurile culturale și cifrul pe care se bazează comunicarea – atât cea privată, cât și cea cu autoritățile. Odată ce ajungi într-o țară de care nu te leagă nimic – nici lingvistic, nici cultural –, nu ai decât prezentul. Iar prezentul tău nu interesează pe nimeni, ceea ce este firesc, la urma urmei. Doar tu ai venit aici, nu te-a chemat nimeni.
Cum privești acum toți acești ani?
După douăzeci de ani și mai multe fracturi în viața personală, am ajuns să mă simt bine în viața mea olandeză. Am învățat foarte multe de la țara mea gazdă, iar în cercul meu personal olandez cred că am reușit și eu să schimb una-alta.
Ah, era să uit un element esențial: am învățat limba neerlandeză, fapt care mi-a dat în mână cheia de la cele șapte lacăte cu care, până atunci, mi se părea ferecată Olanda și tot ce ținea de traiul de aici. Citesc, scriu, lucrez în neerlandeză, și am învățat să apreciez comunicarea seacă, clară și practică a olandezilor. Neerlandeza este singura limbă în care pot comunica nepasional și pragmatic, și-mi prinde bine – și mie și celor din jur. Bine, acest lucru nu cred că ar fi posibil dacă n-aș avea ocazia să trăiesc concomitent și în toate celelalte limbi ale mele. Cred că aș înnebuni fără limbile mele materne.
Apreciez viața mea din Haga – nu știu, însă, cum m-aș simți undeva într-un orășel mic și curat din Friesland, de exemplu, unde ar trebui să trăiesc cu precădere în neerlandeză.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Succes, pentru mine, înseamnă să nu simt, să nu mai simt nevoia de a mă explica la tot pasul. Să nu simt că trebuie să aleg între aici și acolo – să fiu pur și simplu acasă acolo unde mă aflu. Să pot trăi valorile care-mi sunt importante, fără a deranja pe cineva. Fără că cineva să se mire: „Da’ asta ce caută aici?!”. Să înțeleg procesele societății în care trăiesc. Să nu fiu singură în momentele importante din viață, fie că e de bine, fie că e de rău.
Cum te simți acum în societatea olandeză?
Am ajuns să fiu foarte recunoscătoare pentru viața mea olandeză. Am avut momente de cumpănă, în care sistemele statului de drept olandez m-au apărat, cu toate că nu sunt cetățean olandez. Au fost situații în care sistemul social olandez a evaluat un caz deosebit de dificil într-un mod binevoitor și empatic. Am fost ajutată, nu pentru că aș fi meritat eu, sau că aș fi meritat mai mult decât altcineva, am fost ajutată pentru că așa este în firea lucrurilor într-o societate în care nimeni nu este abandonat sau lăsat de izbeliște. Cel vulnerabil este protejat de sistem, pur și simplu, pentru că așa este corect: se protejează interesele celui vulnerabil, nu ale celui mai puternic.
Aici am învățat că explicațiile contează foarte puțin; ceea ce contează sunt rezultatele, nici mai mult, nici mai puțin. Că e bine să știi ce ai de făcut și să livrezi înainte de termenul prevăzut – fie că este o traducere, o plată la finanțe sau un răspuns la o întrebare. Aici nimeni nu trage de tine, nu ți se bagă în suflet, nu te cicălește – ți se spune o dată, eventual de două ori. Dar atât. Regulile sunt clare, consecințele unei încălcări de asemenea. Punctualitatea este esențială. Nu se tolerează și nu se încurajează alurile de divă.
Funcționarul public are o marjă amplă de evaluare și de acțiune, pe care o va folosi cum crede că e bine, însă în sensul cel mai strict al legii. Funcționarul olandez nu este suspicios și rămâne empatic. Te tratează cu respect, de la bun început. E posibil să nu te placă, dar te va trata cu respect. Lenea, delăsarea, invocarea unor funcții sau nume sonore nu impresionează pe nimeni. Funcționarul public își vede de treabă, își ia o pauză de prânz de o jumătate de oră și pleacă acasă exact când trebuie, nu stă peste program. Dacă ești văzut la birou la sfârșitul zilei și în repetate rânduri, s-ar putea să ți se propună o ședință de consiliere, pentru o mai bună gestionare a timpului. Pur și simplu nu se face să stai peste program. Eu nu am întâlnit încă un funcționar public care să spună: „Lasă, hai, după ce pleacă colegul, găsim noi o soluție”.
Calomnia, bârfa, speculațiile și insinuările sunt întâmpinate cu tăcere, în cel mai bun caz. Asemenea enunțuri, însă, descalifică din start persoana care le emite, fie în sfera privată, fie în spațiul public. Aici nu datorezi nimănui nimic, și nimeni nu-ți este dator cu nimic – că ești la medic, la finanțe sau la școala copilului tău, este o conjunctură psihologică foarte neobișnuită în viața cotidiană de acasă, din România.
Impasurile nu se rezolvă prin certuri sau amenințări. Am văzut oameni care spuneau calm, pe un ton normal: „Să știi că m-am înfuriat. De acum înainte lucrurile se vor schimba”. Și, într-adevăr, lucrurile, comportamentul se schimbau – dispărea bunăvoința. Un proverb olandez, tradus cuvânt cu cuvânt, spune: „Încrederea se câștigă mergând pe jos și se pierde mergând călare”. Adică, o câștigi lent și o pierzi repede.
De când trăiesc aici nimeni nu mi s-a adresat nervos sau pe un ton piperat cu injurii. Copiii nu se educă nici prin amenințări, nici prin șantaj emoțional, ci li se explică, pur și simplu, ce se așteaptă de la ei și care vor fi consecințele dacă nu se conformează. Se judecă fapta, nu caracterul, atât în spațiul privat, cât și în cel public. Mi se pare deosebit de importantă această propoziție și de aceea o repet: se judecă fapta, nu caracterul, atât în spațiul privat, cât și în cel public.
Discursul cotidian se caracterizează, adesea, printr-un sarcasm elegant, un umor ultra-sec, argumentație logică, directă, fără politețuri și lingușeli. Se comunică fără insulte, fără nervi. Aici, discuțiile sunt câștigate de acela care rămâne calm, manierat și logic. Admir capacitatea olandezilor de a rămâne la masa negocierilor până se găsește o soluție de compromis, undeva la mijloc. Datul cu pumnu-n masă este văzut drept slăbiciune – nu produce rezultate, nu generează frică. Asta mă bucură.
Cum te poziționezi față de comunitatea românilor din Olanda?
Sunt mai în vârstă decât tinerii care vin acum aici, și trăim în lumi paralele. Ne întâlnim, eventual, la evenimentele organizate de comunitate, de Ambasada României. Am câțiva prieteni români, în majoritatea lor femei, mame, din generația mea. Ne vedem la proiecțiile de filme românești, la lansări de carte, mai rar la spectacole. Din păcate, sunt foarte ocupată și am puțin timp liber.
Olanda și Haga s-au schimbat enorm în ultimii douăzeci de ani și comunitatea românilor a devenit mult mai diversă, mai stabilă, mai bine organizată. Mă bucur de fiecare dată când aud vorbindu-se românește pe stradă și admir încrederea de sine și dezinvoltura cu care tinerii români care studiază sau lucrează aici navighează prin labirinturile societății olandeze. E normal, majoritatea lor sunt foarte bine pregătiți profesional, vorbesc limbi străine și sunt dispuși să se adapteze; sunt hotărâți, ambițioși, liberi. Știu, sunt și excepții, dar majoritatea românilor din Olanda sunt apreciați și recunoscuți pentru meritele lor. Internetul a influențat profund modul în care îți poți gestiona, în paralel, identitățile și biografiile – iar cei care vin aici sunt, în majoritatea lor, digital natives (nativi ai erei digitale, n.r.), născuți în secolul XXI. Comunitățile de români din întreaga Europă comunică intens, oamenii se cunosc, chiar și dacă numai prin rețelele de socializare. Nimănui nu-i este ușor și nu te bibilește nimeni doar pentru că ai venit, hodoronc-tronc, din România. În momente de cumpănă, însă, spiritele se unesc într-o solidaritate care mi se pare zguduitoare. Acest lucru l-am trăit intens și personal în timpul incendiului de la Colectiv și în lunile ce au urmat.
Ce sfaturi ai pentru cei care ar vrea să vină acum în Olanda?
Să vină bine informați, bine pregătiți, înarmați cu curiozitate și cu un dram de umilitate, ca un oaspete într-o primă vizită. Să fie punctuali și să nu promită nimic dincolo de ceea ce sunt într-adevăr dispuși să și facă. Să nu judece țara gazdă, comparând-o cu țara de baștină. Eu, de exemplu, am irosit ani prețioși, încremenită în dorul de casă, în loc să fiu curioasă, liberă, deschisă în gândire. Mă pot ierta, amintindu-mi că în anii ‘90 lumea era foarte diferită – atât aici, cât și acasă, în România. Granițele nu aveau permeabilitatea de acum și diferențele de mentalitate erau enorme. Internetul nu-și făcuse încă debutul. Despărțirile din gară păreau mult mai finale.
Să nu încerce să fie șmecheri, pentru că nu există o a doua șansă pentru a crea o primă impresie, fie că te prezinți la interviu, că vrei să semnezi un contract de închiriere sau faci curte unei olandeze. Până la proba contrarie, Olanda este o societate care se menține prin încrederea acordată, nu prin control – și e bine așa.
Să nu se mute în Olanda în lunile în care este întuneric, umed și frig – octombrie-februarie –, acestea îi pot afecta cumplit, într-un mod cu totul neașteptat. Să nu-și încarce programul de lucru sau de studii la maxim, pentru că epuizarea psihică și afectivă este mult mai probabilă atunci când viața se reduce doar la studii și/sau la făcutul rapid al banilor.
Să învețe limba neerlandeză cât se poate de repede, chiar și dacă nu intenționează să rămână aici pentru un timp îndelungat. Câteva vorbe rostite calm și prietenos în neerlandeză pot face minuni.
Să se bucure de transportul în comun extrem de bine pus la punct și să se dea cu bicicleta cât se poate de des. Să-și cumpere un Museumkaart (card valabil un an, n.r.), care permite accesul gratuit sau la tarife mult reduse la peste 400 de muzee.
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita.
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
