Cum ai ajuns in Olanda?
Printr-un concurs de împrejurări, în 1998, datorită colaborării cu orchestra Jeunesses Musicales din București. A fost un turneu muzical organizat la Haga, un concurs între orchestre de tineret. Toată platforma s-a bazat pe cazarea tinerilor la familii care aveau la rândul lor copii în orchestra de tineret din Haga. Așa am luat contact cu Olanda.
De ce am ales sa rămân aici? La momentul respectiv aveam câteva opțiuni pentru a studia la un conservator din străinătate, în Germania sau Elveția, unde, însă, era necesară limba germană, iar eu nu vorbeam germana. Apoi în Anglia, însă costurile de viață erau prea mari. Franța a fost exclusă din start, dar cu Olanda aveam deja un contact frumos din 1998 cu familia la care am stat.
Așa că am optat să vin în Olanda, aici nu era impusă limba neerlandeză în primul an de școală. În plus, taxa de studii de 5,000 de guldeni olandezi era asigurată prin bursa Nuffic [Fundația Universităților Olandeze Pentru Cooperare Internațională, n.r.]. Prin urmare, motivul a fost evoluția profesională, dorința de afirmare pe plan artistic într-un mediu favorabil, în care să-mi măresc șansele și pe piața de muncă, dar și din punctul de vedere al dezvoltării artistice. Un mediu care în România începuse să fie din ce în ce mai puțin accesibil pentru muzicieni: trei ore la Conservator se reduseseră la una, nivelul școlii scăzuse.
Cum a fost începutul?
A fost greu, într-o societate pe care nu o cunoșteam atât de bine. Pe oameni nu îi percepeam așa cum îi percep acum, de foarte multe ori păream pentru ei poate altfel decât aveam caracterul, pentru că eram prea doritor de a face foarte multe lucruri, aveam prea multă inițiativă față de cultura de aici, în care mai întâi organizezi câteva întâlniri, discutăm la o cafea și la o prăjitură și, eventual, luăm o decizie după zece întâlniri. La mine trebuia să se întâmple mai repede și, din aceasta cauză, la început a fost un fel de șoc.
De-a lungul timpului, fiind întreprinzător, mi-am atras în jur oameni cu care pot să lucrez, olandezi și de alte naționalități, oameni cu care chiar din anul doi de studiu am format un grup de cameră, cu care concertam. Încet-încet, în timpul studiilor la conservator am început din ce în ce mai mult să particip la proiecte cu orchestre profesioniste, ceea ce mi-a dat șansa să lucrez cu dirijori și soliști de renume. Pentru dezvoltarea mea artistică, nu atât școala a fost importantă, ci toate aceste ieșiri și aspectul practic al meseriei m-au ajutat să evoluez foarte repede. În România, centrele culturale sunt foarte departe unele de altele, iar infrastructura țării este precară, așa că nu aș fi avut parte de același gen de program ca aici. Din Haga pot ajunge ușor în toată țara.
Cum te simți în societatea în care trăiești?
Mă simt acceptat. De-a lungul timpului a trebuit să lucrez la acest aspect, să fiu acceptat de societate cu felul meu de a fi, cu dorințele mele, cu modul meu de lucru.
În Olanda este un mod de viață pentru care noi, românii, avem nevoie de mai mult timp de acomodare decât, poate, în alte țări din Europa. Modul în care funcționează societatea a fost, pentru mine, total necunoscut la început. Pornind de la regula noastră de baza în România, de a veni la o întâlnire cu 15 minute mai târziu sau chiar o oră, aici, dacă nu ești punctual deja, ai o problemă. Și a trebuit să învăț să fiu punctual, ca să nu mai am probleme. Pe de altă parte, modul lor direct de lucru e cu două tăișuri: par să fie direcți și deschiși în colaborare, dar și vânează informații. Noi suntem flatați că suntem băgați în seamă de vestici și punem totul pe tavă, după care suntem surprinși că nu mai avem comunicare din partea lor și ne întrebăm de ce. În față ți se zâmbește, în spate se pot întâmpla multe lucruri.
Lăsând la o parte aceste aspecte, atunci când vorbim de infrastructură, te poți dezvolta pe toate planurile, dacă vrei și dacă ai idei pe care să le valorifici. Ți se oferă șanse la care poți să lucrezi cu adevărat.
Ce însemna pentru tine succesul când ai plecat din țară și ce înseamnă acum?
Înainte de a pleca din România, visul era de a fi recunoscut în lumea artistică, de a-mi crea un nume, o idee care ține și de genul de școală pe care noi îl facem în România, ești canalizat pe un anumit traiect, trebuie să lucrezi mai ales la partea artistică, ți se spune poate prea mult că trebuie sa fii primul și cel mai bun. Pe de o parte, mi se pare un lucru bun că se stimulează competiția, pe de altă parte, pentru copii, acest tip de școală mi se pare destul de nociv. Se creează așteptări foarte mari, dar și dezamăgiri foarte mari. Dezamăgiri pe care și eu le-am avut la rândul meu, dar poate la un nivel mai mic, deoarece am rămas în această meserie, am continuat-o.
A trebuit să trec prin niște momente de acceptare a cauzei mele, în care a trebuit să înțeleg că nu voi deveni un solist de talie mondială, că nu voi deveni cine știe ce nume mare, așa cum, de fapt, se așteaptă de la tine în școlile din România.
Dar succesul nu constă în aceste lucruri, ci în perseverența cu care construiești ceva. Eu îmi delimitez marja mea de succes în realizările pe care le-am avut pentru mine, pe plan personal. Să continui ceea ce am început – destul de dificil în ziua de astăzi ca artist –, este pentru mine deja o realizare. În plus, sunt foarte activ și îmi creez oportunități, niciodată nu aștept ceva să se întâmple, ceea ce îmi creează satisfacțiile de care eu am nevoie ca să funcționez, sunt eu fericit, dar și cei din jurul meu, care vor să se bucure de realizările mele, direct sau indirect.
Care este proiectul tău de suflet?
Am mai multe proiecte în derulare, dar cel mai aproape de suflet este renovarea unei foste școli în Germania, o școală care va deveni un loc de promovare a culturii pe toate planurile. Este un proiect care mă ține ocupat deja de cinci ani. Și mai durează încă vreo doi, până când școală va fi gata.
De ce în Germania și nu în Olanda?
Spuneam mai devreme că sunt foarte multe oportunități în Olanda, dar, din păcate, nu am putut finanța proiectul meu aici. Toate investițiile pe care am încercat să le fac în Olanda s-au oprit la nivel de discuții cu banca, chiar dacă planurile erau destul de bine definite. Veneam din mediul cultural, adică risc mare financiar, așa că nu mi-a fost acordat împrumutul.
Din acest motiv, toate fondurile pe care le-am avut ca persoană fizică le-am investit în Germania. Am reușit să cumpăr și să dezvolt o fostă școală. După cinci ani a prins deja contur ideea mea de a avea un centru cultural în acel sat din zona Vulkaneifel din Germania.
La început, oamenii au fost reticenți la strămutarea unor români într-un sat german, dar după ce au văzut care este, de fapt, ideea, că nu va fi un B&B, așa cum se poartă astăzi, ci un proiect bine definit, cu obiective culturale, oamenii au început să își dea seama de potențialul pentru dezvoltarea zonei. Sătenii au dorit, la un moment dat, să demoleze acea școală, pentru că era un factor de risc, nefiind folosită de peste douăzeci de ani. După patru ani de la începutul renovării, când exteriorul a fost gata, am marcat o sută de ani ai clădirii cu un concert în biserica satului, la care au fost invitați toți sătenii. Gratis. Pentru ei a fost ceva nemaiîntâlnit. Atunci am prezentat mai pe larg proiectul nostru. Până la acel moment, doar câțiva oameni știau exact ce se întâmplă: primarul, fostul dascăl al satului și cei de la biserică.
Am încercat să creez o tradiție în sat: de Paște și de Crăciun să aibă loc un concert. Pentru ultimul concert de Paște din acest an [2017, n.r.] am cooptat muzicienii din zonă, mi-am creat un cvartet ad-hoc cu colegi români și olandezi, am mediatizat cu forțe proprii concertul în media locală și regională. Concertul a culminat cu o înregistrare difuzată de SWR [companie regională de radio și televiziune, a doua ca mărime în Germania, destinată regiunii sud-vestice, n.r.], care are o acoperire destul de generoasă. În 1998, SWR a venit în sat și a făcut un reportaj pe strada bisericii. În octombrie 2017, a venit din nou o echipă și a făcut un reportaj despre evoluția satului.
Dacă la început erau niște activități ultra-locale, acum strada respectivă este extrem de dezvoltată din punct de vedere cultural. Pe lângă proiectul meu, mai este o firmă care se ocupă de prezentări de genul pixel-painting [artă grafică digitală, cu imagini editate la nivelul pixelilor, păstrând o estetică de tip cubist dar legată de arta jocurilor de pe computer a anilor 1980, n.r.] la nivel mondial, mai sunt și alte mici firme culturale și nu numai. Și uite așa, satul a devenit un mic centru de cultură pentru zona respectivă. Sunt oameni care se interesează de proiectul meu, care vin din Bonn, Köln, Trier, Koblentz etc.
Cum te poziționezi față de comunitatea de români din Olanda?
O consider în continuare a fi o bulă mai ciudată. Sunt foarte mulți oameni care au venit din România de-a lungul timpului, din toate păturile sociale. Nu te poți întâlni cu toți în același timp și nici nu este nevoie. De-a lungul anilor, am cunoscut diverși români și am legat unele prietenii, însă observ că există în continuare o reticență în crearea de contacte între români. De ceva timp a început să se mai miște ceva, se iau inițiative, la unele particip și eu din dorința de a crea un fel de bază de date a oamenilor de cultură din Olanda, nu neapărat pentru a lucra împreună, ci doar pentru a ne cunoaște, pentru a ne deschide ușile unii altora, pentru a vedea ce afinități există pentru a încerca să promovăm împreună nu numai cultura românească, ci și cultura în general.
Suntem români, dar să nu uităm că suntem români într-o altă țară. Încercăm mereu să ne promovam pe noi înșine, dar uităm, de fapt, că suntem un fel de simbioză între ce avem noi și ce au ceilalți aici. E mai sănătos să găsim acele punți între culturi, între oameni.
Sunt români în Olanda, există și o comunitate românească, dar este într-un stadiu incipient de dezvoltare. Este încă mult de lucru până la a deveni cu adevărat o comunitate. Este o mare lipsă de comunicare, sunt foarte multe ambiții concentrate într-un mod nefiresc spre interese personale, pe care le văd foarte des la românii din Olanda. Până la urmă, suntem toți oameni, indiferent de unde venim. Dacă o singură furnică ar vrea sa miște bolovanul, nu s-ar întâmpla nimic, însă dacă tot mușuroiul trece la muncă, atunci ajungem undeva. Interesele personale ar trebui lăsate la o parte.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să plece acum din țară cu destinația Olanda?
În primul rând, să își pună foarte bine în balanță toate atributele și avantajele pe care le are în România, înainte să se gândească la avantajele pe care le-ar putea avea în Olanda. Ce lasă și de ce lasă în urmă în România?
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Niță și Alexandru Iosup
fotografiie din arhiva personală, editata de Alexandru Matei
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
