Cum ai ajuns în Olanda?
Povestea mea este destul de lungă, dar eu o consider una specială. A început în 1997, când am venit pentru prima dată în Olanda cu Corala Allegretto din Sibiu. La momentul respectiv, eram eleva Liceului de Artă din Sibiu, la secția de muzică și pian principal. Cu acea corală mergeam des în turnee în străinătate, mai ales în Austria și Germania, iar în 1997 am venit în Olanda. A fost o săptămână foarte frumoasă, nimerisem chiar de Ziua Reginei (Regina Beatrix, n.r.), am dat multe concerte. Noi, copii fiind, am fost cazați la familii olandeze din orașul Deventer, de care nu mai auzisem până atunci. Aveam 17 ani și în acel moment nu mă interesa deloc de ce venisem în acest orășel din estul Olandei și nu în Amsterdam sau Haga. Am reușit să petrec destul de mult timp cu familia care m-a găzduit, să îi cunosc, și mă minunam de cât de deschiși și prietenoși erau între ei, dar și cu noi. Eram fascinată de geamurile înalte, fără perdele, era atât de diferit față de România.
Am stat o săptămână, și după ce ne-am întors acasă, am păstrat legătura cu acea familie prin scrisori. Un an mai târziu, familia respectivă chiar ne-a onorat cu o vizită la Sibiu. La rândul lor, au descoperit atunci, cu surprindere, o altă lume în estul Europei.
Între timp, am absolvit liceul și am dat admitere la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la facultatea de Limbi Moderne Aplicate, secția franceză-engleză, unde am petrecut un an minunat, poate unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții mele. În acea perioadă am aflat de nepoata unei vecine care studia la Paris. Și după ce am aflat ce a făcut ea să ajungă acolo, deși eram foarte bine la Sibiu și aveam bursă de merit, am decis să urmez și eu aceeași procedură.
După întocmirea unui dosar detaliat – prima mea întâlnire cu birocrația franceză –, am mers la Alianța Franceză din București și am dat cinci examene destul de dificile. Dosarul mi-a fost trimis la universitatea aleasă de mine de la Paris. Voiam să continui aceeași specializare de limbi străine, doar că a trebuit să înlocuiesc franceza cu germana, o limbă în care doar mă descurcam. Am mizat pe faptul că francezii nu cunosc așa de bine limbile străine și se pare că am avut dreptate. Răspunsul de la Paris nu a venit când ar fi trebuit, în luna aprilie. Au trecut mai și iunie și abia în iulie a venit și scrisoarea mult așteptată: „Felicitări, ați fost admisă la Universitatea Paris 7 Denis Diderot, la secția de Limbi Străine Aplicate, la engleză-germană. Vă așteptăm la înscrierea din 4 septembrie”. „Minunat”, mi-am spus, „dar cum ajung eu acolo?” Vorbim de anul 1999, când încă trebuia să solicităm vize de călătorie și ședere. După multe complicații, am reușit să găsesc o familie de francezi care mi-a trimis toate documentele necesare pentru obținerea vizei. Și așa am plecat la Paris, cu un geamantan și cu 200 de mărci germane în buzunar. De-abia împlinisem 20 de ani. În final, am studiat cinci ani în Paris, inclusiv un masterat de Relații Internaționale și Acțiune în Străinătate în cadrul Universității Sorbona.
Trebuie să spun că primul an la Paris a fost extrem de greu pentru mine. A fost un an cu foarte multe încercări. Pe lângă studii, munceam mult ca să mă pot întreține.
A fost anul în care am descoperit ce înseamnă realitatea vieții de zi cu zi: umanitate, umilință, responsabilitate și foarte multă tărie de caracter. M-am simțit ca un soldat pe câmpul de luptă. Am căzut de multe ori, la propriu, dar și la figurat – îmi era dor de familie, de prieteni, de viața frumoasă de student din România –, și tot de atâtea ori m-am obligat să mă ridic zâmbind și să continui. De ce mă forțam? Pentru că plecarea a fost alegerea mea, eu am vrut să obțin o diplomă în străinătate, eu am vrut să am acea experiență, să îmi dovedesc mie însămi, în primul rând, că eram capabilă să termin acele studii universitare la Paris. Sigur că nu toți cei cinci ani au fost la fel de intenși ca primul. Nu am regretat niciodată decizia luată și sunt foarte mândră că am reușit să obțin acele diplome. Datorită studiilor și experienței de la Paris am devenit femeia de azi!
Ei bine, poate că ne-am îndepărtat puțin de la subiect, dar cu folos. În toți acești ani cât am stat în Paris, am revenit în Deventer cu regularitate, cel puțin o dată pe an. Prietenia păstrată cu familia Janssen mă ajuta să evadez câteva zile din viața de la Paris și să vin în Deventer. Era mult mai dificil să merg în vizită acasă, nu aveam posibilitățile de astăzi: zboruri, granițe deschise etc. Și atunci veneam în schimb în Deventer, unde întotdeauna m-am simțit ca acasă.
În cadrul studiilor de la Paris, la Relații Internaționale ni se cerea să facem stagii în străinătate, iar eu veneam în Olanda. În 2003 am făcut un stagiu la Camera de Comerț Franceză din Amsterdam. Între timp, am început să aflu din ce în ce mai multe despre legătura dintre Deventer și Sibiu și am înțeles și de ce venisem în Deventer în 1997. Pentru a finaliza masteratul, am solicitat un stagiu la primăria din Deventer, la departamentul pentru relații internaționale, un stagiu care a fost extraordinar. În opt luni am reușit să merg de două ori acasă, la Sibiu, evident în interes de serviciu, dar aveam și posibilitatea să îmi revăd familia. În acea perioadă am dobândit experiența muncii în echipă, cu care nu mă întâlnisem în Franța.
După acel stagiu, m-am întors la Paris reîncărcată cu energie. Mi-am luat diploma de masterat și m-am întrebat oare ce urmează. Și s-a întâmplat să primesc un telefon din partea primăriei din Deventer, care mi-a oferit un contract de muncă pentru trei ani. Asta era în 2004, când se știa deja că Sibiul urma să fie capitală culturală europeană în 2007, un an special pentru România, anul intrării oficiale în Uniunea Europeană. Partenerii olandezi aveau nevoie de cineva care să îi ajute într-un mare proiect care urma să fie implementat în Sibiu în acea perioadă. Mi s-a părut o șansă unică, o șansă de a rămâne puțin mai mult în vestul Europei, de a fi implicată în cooperarea dintre Deventer și Sibiu și de a contribui la dezvoltarea orașului natal de pe tărâm olandez. Repet, era 2004, când România nu era încă membră UE și era foarte dificil să rămâi în vestul Europei. Primăria din Deventer și-a asumat responsabilitatea unei corvoade administrative – un non-european își găsea greu un loc de muncă, iar angajatorul trebuia să argumenteze de ce m-au ales pe mine și nu pe altul – și am fost ajutată să obțin toate documentele necesare angajării. Eu i-am răsplătit învățând limba neerlandeză în cele patru luni cât au durat procedurile. Și așa am început să lucrez la primăria din Deventer, mai întâi ca asistent, pentru că acum ocup un post de manager de relații internaționale.
Prin urmare, 2005 a fost anul în care te-ai stabilit în Olanda. Cum a fost începutul?
În comparație cu începutul de la Paris, aici totul a fost mult mai simplu. Am venit de la Paris cu experiență de viață, dar sigur că mă aflam într-o altă situație. Nu mai eram în vizită la prieteni, în vacanță. A trebuit să mă regăsesc, să îmi reconstruiesc un grup social și să descopăr Olanda ca fiind a doua mea casă.
La serviciu mă fascina transparența. Transparența clădirilor, dar și a modului deschis de comunicare. Apoi, mă fascina munca în echipă și cooperarea la nivel de egalitate dintre administrația publică și partenerii din oraș, ceea ce nu văzusem în România.
În viața de zi cu zi, chiar dacă a fost mai simplu decât în Franța, au fost momente în care m-am simțit foarte singură. Nu a fost ușor să îmi găsesc locul, ca să spun așa, dar, ca și la Paris, am mers pe aceeași idee: alegerea este a mea, nu m-a obligat nimeni să vin aici, așa că efortul trebuie să vină din partea mea. Ei bine, spre deosebire de Franța, în Olanda există viață și după orele de muncă. Există voluntariat, există cursuri, iar eu am ales un curs de dans – salsa – împreună cu câțiva colegi de la primărie. Așa mi-am făcut alți prieteni și viața a devenit din ce în ce mai ușoară. Acolo l-am întâlnit și pe Alex, care urma să îmi devină soț. Acum avem împreună doi băieți, de care ne bucurăm foarte mult.
Cum privești toți acești ani?
Am cunoscut lumi diferite. În România am fost copil și adolescent, în Franța am fost studentă, dar am și învățat să fiu independentă și responsabilă, iar în Olanda am început să îmi câștig pâinea. Nu regret nicio decizie din toți acești ani.
Ce îți place la societatea în care trăiești acum, la cea olandeză?
Am menționat deja transparența și modul deschis de abordare. În plus, îmi place modul deschis de educare a copiilor, fără constrângeri. Apoi, angajarea civică și implicarea politică, dacă vrei, numărul celor care merg la vot este foarte mare. Oamenii se implică foarte mult în inițiative de cartier, locale, ceea ce mi se pare extraordinar. Din punct de vedere profesional, apreciez încrederea pe care angajatorul o acordă angajaților și lipsa de ierarhie în instituții, ceea ce ușurează și accelerează procesul luării de decizii.
Dacă vorbim despre diferențe culturale, cred că cel mai mult m-a surprins modul în care olandezii își sărbătoresc zilele de naștere. Fiecare se felicită reciproc de ziua sărbătoritului și stau într-un cerc și socializează. Mulți ani la rând, ziua mea de naștere înseamna muzică și dans. Olandezii au fost mai reticenți la început, dar până la urmă ajungeau să se distreze de minune. La un moment dat, însă, m-am adaptat la societate și acum mă regăsesc și eu în acele cercuri, mai puțin zgomotoase.
Încerc să iau ce-i mai bun din fiecare cultură și să am respect pentru eventualele diferențe. În acest fel, cred că e mai ușor să treci peste impasuri, dacă există.
Consider că sunt bine integrată. M-am adaptat bine societății olandeze și mi-am însușit multe dintre valorile lor. Olanda este o țară mică, dar poate fi considerată din multe puncte de vedere țara tuturor posibilităților. Este, în orice caz, țara unde este foarte normal ca un prim-ministru să șteargă singur cu mopul cafeaua vărsată într-un spațiu public. Extraordinar, nu-i așa?
Unde este „acasă” pentru tine?
Este o întrebare dificilă. Anul viitor mă voi afla pe „ecuatorul vieții”: voi fi locuit în străinătate la fel de mult cât am trăit în România. În România am fost copil și adolescent, am cunoscut perioada comunistă și parțial post-comunistă, iar aici, în Franța și Olanda, m-am maturizat, am descoperit adevărata viață, cu succese și dezamăgiri, dar, mai ales, mi-am creat propria familie. Deci unde este acasă? Acolo unde îmi este familia sau acolo unde mi-am creat propria familie? Compromisul este că am două case. Chiar și job-ul de la primărie m-a ajutat să navighez mereu între cele două case. Adesea, mă surprind vorbind despre noi referindu-mă la români sau noi referindu-mă la olandezi. Criză de personalitate? Nu cred! Cred că mă identific cu ambele lumi și fac parte din amândouă. Mă consider, de altfel, o persoană bogată din acest punct de vedere.
Povestește puțin despre această legătură dintre Deventer și Sibiu care, practic, te-a adus aici. Am senzația că ai mai multe legături cu România decât cu comunitatea de români din Olanda.
Da, ai dreptate, mult timp am fost mai mult în legătură cu cei din Sibiu, datorită colaborării dintre cele două orașe. Am participat la multe proiecte în Sibiu, de exemplu, pentru îmbunatățirea serviciilor sociale, pentru grija persoanelor cu handicap, pregătirea pentru accesarea fondurilor europene. Colaborarea culturală are loc în special grație Fundației NetSib – îl cunoști și tu pe Jan Achtereekte, implicat în această legătură bilaterală încă din 1989.
Perioada 2005-2010 a fost perioada de glorie, ca să spun așa, a acestei cooperări, pentru că exista și finanțare din parte Ministerului olandez al Afacerilor Externe, prin Uniunea Municipalităților Olandeze, pentru aceste proiecte de schimb de experiență între funcționari publici din Olanda și din România. După 2010, aceste fonduri s-au redus treptat, până când au fost sistate.
Între 2010 și 2015 a fost, oarecum, o perioadă de stand-by. Au fost multe schimbări și în Sibiu, dar și în Deventer. Am luat-o ca pe o perioadă în care să ne regăsim și să ne redescoperim, să analizam relația noastră, care a început cu ajutor umanitar, care a evoluat și care devenise o relație de egalitate. Acest aspect a fost foarte important pentru partenerii olandezi, încă de la început, că suntem egali și că este un schimb de experiență: nu doar noi vă aducem cunoștințe, ci învățăm și noi de la voi. În 2015, am sărbătorit în Deventer 25 de ani de cooperare și am invitat partenerii din Sibiu. Tinerii care fuseseră studenți în Sibiu în perioada proiectelor noastre, deveniseră acum profesioniști, manageri, și au fost foarte entuziasmați și dornici de a continua această colaborare.
În același timp, ne-am dat seama că ar fi bine să ne dezvoltăm și rețeaua de contacte în ambele țări. Tot în 2015 am făcut cunoștință cu Fundația ROMPRO, la Ambasada României, când am sărbătorit 1 decembrie. Între timp, am aflat și de filiala olandeză a Ligii Studenților Români din Străinătate, existau și ceva contacte cu Dutch Romanian Network (DNR, n.r.), dar nu foarte concrete. Și încet-încet, rețeaua noastră de contacte de aici, din Olanda s-a extins. Iar eu am redescoperit, oarecum, comunitatea de români din Olanda. Sigur că aveam români în Deventer cu care și azi păstrez contactul – întâmplator, tot colege din aceeași Corala Allegreto –, dar nu știam mai mulți români în afara cercului de cunoștințe. Situația s-a schimbat după ce am descoperit toate aceste entități pe care le-am enumerat. Așa că din 2015 suntem foarte implicați în diferite activități organizate fie de Ambasadă, fie de Fundația ROMPRO, colaborăm și cu Liga Studenților, și cu DNR.
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Cred că noțiunea de succes se dezvoltă de-a lungul anilor. Acum, pentru mine, succesul este mai mult o împlinire, o mulțumire sufletească. Concret, în cazul meu este combinația dintre viața personală și cea profesională, iar eu sunt mulțumită de ambele. Am un soț înțelegător, doi copii drăgălași și am cel mai frumos loc de muncă din primărie, ba chiar din oraș. Îmi permite nu numai contactul cu România, ci și să mă dezvolt în multe domenii, nu mă lasă să mă plictisesc.
Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să vină acum în Olanda?
Dacă decizia îi aparține, atunci consider că fiecare trebuie să facă un efort de adaptare, să încerce să înțeleagă cultura olandeză, fără prejudecăți, să învețe limba, pentru că îi va fi de folos. Și, desigur, să își acorde timp să se adapteze!
Un interviu de Claudia Marcu, revizuit de Mihaela Nita
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
fotografii din arhiva personala/ credit foto Viorica Cernica
