O viaţă ca acrobat – sau cum am ajuns să mă afirm într-o țară nouă.
O prietenă pianistă, care m-a vizitat la câțiva ani după instalarea mea la Amsterdam, mi-a trimis o ilustrată glumeață cu următorul text tipărit: “Există ceva ce nu poți să faci?” Dedesubt scrisese: “când mă gândesc la tine, îmi vine în gând că suntem cu toții niște acrobați. Tu mai ales! Tu trebuie să jonglezi cu atât de multe și atât de mulți…” Privind din nou caricatura cu un unicorn acrobat, care pășește pe o sârmă ținându-și echilibrul cu o umbreluță, îmi dau seama că este de fapt imaginea care reflectă cel mai bine esența noii mele vieți în Olanda. Şi totodată mă întreb, rezumând izbânzile și căderile de pe parcursul performanței, dacă nu ar fi fost posibil și un drum cu mai puțin stres… Dar să las faptele să vorbească pentru sine.
Am ezitat să răspund apelului de-a da un interviu pentru o culegere de istorisiri cu titlul Drumul spre Succes [n.r., titlul inițial al proiectului NoiRădăcini], fiindcă povestea vieții mele nu mi se pare relevantă pentru tema propusă. Aparțin unei generații care a părăsit ilegal România, mânată nu de ideea succesului material și profesional într-un occident mai avansat tehnic, cu un standard de viață mai ridicat și cu posibilitatea unor câștiguri rapide. Românii care au venit în Olanda în anii ’70 s-au împărțit în mai multe categorii: cei plecați legal la studii sau pentru un schimb de experiență temporar, dar care la expirarea termenului “au uitat” să se înapoieze, cei care s-au căsătorit cu un cetățean din vest și s-au mutat în patria partenerului (partenerei) și disidenții, care nu au putut suporta regimul de dictatură din țările de răsărit și au fost dispuși la orice sacrificiu pentru a se elibera.
Noi, adică soțul meu și cu mine, am făcut parte din cea de-a treia categorie. Amândoi aveam situații bune în România, atât profesional cât și material. Şi o familie compusă din doi copii, care nu puteau părăsi niciodată țara împreună cu noi. Hotărârea de a emigra din România îi aparține soțului meu, el fiind un spirit mai combativ și mai intolerant față de metodele de aservire spirituală existente pe atunci la noi. În plus, el se simțea frustrat și din punct de vedere profesional din cauza posibilităților de documentare și cercetare mai reduse din România anilor ’60-’70, unde orice contact cu alți oameni de știință sau colegi de peste hotare devenea imediat suspect și condamnabil.
Menționez că atât eu cât și soțul meu, Mihai Gavrilă, nu am fost niciodată înscriși în PCR (partidul comunist), ceea ce, în mod special în cazul lui în calitate de profesor universitar și membru corespondent al Academiei Române, reprezenta o performanță în sine! Eu proveneam dintr-o familie mic-burgheza – tatăl, Florian Şerbescu, inginer ; mama, Silvia Şerbescu, pianistă concertistă de renume și profesoară la Conservatorul din București. Deși familia mea avusese de suferit în regimul comunist (tatăl meu își pierduse temporar locul de munca de la CFR, fusese retrogradat, arestat și maltratat, casa ne fusese naționalizată, aveam rude condamnate sau fugărite de Securitate, purtam stigmatul de “exploatatori”, stigmat care îngreuna intrarea la o facultate și obținerea unui post corespunzător capacității profesionale reale) mie mi-era greu să mă hotărăsc să părăsesc definitiv România. În ciuda originii mele “nesănătoase”, fusesem acceptată la secția de pian a Conservatorului Ciprian Porumbescu din București (probabil și datorită marelui prestigiu artistic al mamei mele), pe care-l absolvisem cu Diploma de merit. Mai târziu, am fost numită tot acolo asistentă, apoi lector la catedra de pian. Însa, paralel cu activitatea mea didactică, activitatea solistică era pentru mine pe prim plan. Eram laureată a trei Concursuri Naționale ale Tinerilor Soliști din anii ’50 și aveam posibilitatea să dau recitaluri sau să apar în concerte simfonice cu cele 15 orchestre existente pe atunci în țara noastră. Începând cu anul 1966 am putut concerta și peste hotare, din momentul când s-a născut primul meu copil, care rămânea zălog în România. Obținerea pașaportului pentru plecarea în străinătate era de fiecare dată un tur de forță.
Datorită acestor ieșiri din țară am reușit totuși să-mi fac o idee destul de lucidă asupra vieții din vest și am putut realiza de timpuriu ce noi dificultăți vor apărea în cazul unei mutări definitive. Din acest motiv, au trebuit să mai treacă zece ani de la căsătoria mea cu Mihai (1965) pentru ca să mă învoiesc la acest pas dificil, chiar dureros pentru mine. Amintesc în treacăt sancțiunile la care mă expuneam atunci în calitate de transfug: condamnare în țară, deci imposibilitatea de-a mă mai întoarce vreodată în patrie, despărțirea definitivă de tata, de restul familiei și de toți prietenii care nu mai aveau dreptul să comunice cu mine, pierderea întregii averi (în cazul meu: casa părintească din centrul Bucureștiului la doi pași de grădina Cișmigiu, trei piane cu coadă, o mare bibliotecă, tablouri valoroase, etc.) În plus, mai erau și unele facilități pe care știam că va fi greu sau chiar imposibil să le redobândesc în străinătate, ca locul meu de muncă atât de comod la Facultatea de Muzică din București.
Dar cea mai crâncenă problemă rămânea obținerea celor doi copii rămași cu tata în țară. Autoritățile române nu voiau să le dea drumul și susțineau că “reîntregirea familiei”, pentru care ne luptam, se putea face și în … România!
Şi totuși, în ianuarie 1975, la întâlnirea de la Stockholm cu soțul meu, care fusese plecat în U.S.A. pentru un an de zile, am cedat presiunilor lui și am hotărât să rămânem amândoi în vest. Am început sa ne concentrăm forțele pentru a aduce și copiii și pentru a ne construi o viață nouă pornind de la zero. Startul material îl reprezenta un contract pe un an la Amsterdam, la FOM, cunoscutul Institut de Fizică Nucleară, la care Mihai putea începe lucrul din toamnă. Până atunci însă, a trebuit să mai poposim și în alte doua țări, Suedia și Norvegia, unde lui Mihai i s-au mai oferit posturi pasagere, ca să putem supraviețui. La Stockholm, condițiile de cazare au fost la început foarte ingrate: locuiam în casa-muzeu Strindberg în faimosul Turn Albastru (Blâ Tornet), la Gita, o suedeză uscățivă cu veleități abstracte de generozitate.
Cea mai acută era lipsa unui pian, mai ales că eram programată să cânt în luna aprilie la Paris cu Orchestre des Concerts Lamoureux în Théatre des Champs- Elysées. Alergam din loc în loc ca să prind câteva ore de studiu, pe unde apucam. De câte ori n-am regretat că nu cânt la un instrument ușor transportabil pe care să pot oricând exersa!
În Norvegia, la Trondheim, nu foarte departe de Cercul Polar de Nord, ne-am izbit de altă problemă: dormitorul nostru nu avea nici calorifer, nici sobă! Gazda s-a minunat când a auzit întrebarea mea referitoare la încălzire: “Păi, ce vă trebuie sobă în dormitor, că doar intrați sub plapumă!”
Cum a fost începutul în Olanda?
Ajunși la Amsterdam în septembrie 1975, treptat, treptat am început să ne refacem viața. Institutul ne-a pus la dispoziție un apartament cu chirie într-un bloc din A’dam Noord, la etajul 11. Am închiriat o pianină Yamaha de la magazinul de piane din centru, așa că nu trebuia să mă mai rog de fiecare să mă lase să studiez câteva ore la pian. Dar după un an a trebuit să ne mutam din nou și nu am mai avut norocul de vecini răbdători la exercițiile mele … Astfel au început plângerile, fie cu sunat la ușă, fie cu lovituri cu bățul în podea. Mi-aminteam cu nostalgie de colocatarii pe care-i avusesem în casa din București, care nu reclamau niciodată, chiar când o oră mai târzie din noapte mă găsea încă la pian…
Cea mai devastatoare a fost lupta pentru obținerea copiilor, care s-a încheiat doar peste doi ani și a implicat mult zbucium și demersuri eșuate. În cele din urmă, decisivă a fost o petiție scrisă de un coleg al soțului meu din S.U.A. și adresată Ambasadei României din Washington, semnată de 60 de profesori de la diverse colegii americane și de trei senatori, petiție care a declanșat imediat aprobarea autorităților române de “întregire a familiei Gavrilă” în Olanda, România fiind pe atunci foarte sensibilă la întreținerea bunelor relații cu Statele Unite și păstrarea statutului de “națiune privilegiată”.
Odată cu copiii, a emigrat definitiv din țară și tatăl meu. Între timp reușisem să obțin un post de profesoară la Brabants Conservatorium din Tilburg. Acceptarea mea de către colegii de acolo a fost dificilă. “Mai avem un străin în catedră (era vorba de compozitorul Alexandru Hrisanide), de ce să mai angajăm o străină?” a protestat unul dintre ei. Erau foarte multe cereri pentru postul respectiv, care fusese scos la concurs. Eu am fost singura invitată să cânt în fața comisiei un program lung și greu. Eram sigură că totul e doar o formalitate, în muzică fiind posibile orice fel de păreri bizare și mașinații ostile. Dar Mefisto –Vals de Liszt i-a convins și am obținut postul.
După venirea copiilor, a trebuit să luăm diverse decizii și în legătură cu școala pe care aveau s-o urmeze; apoi, era de la sine înțeles că amândoi copiii aveau să-și perfecționeze și studiile muzicale începute în România. Când au ajuns la vârsta facultății nu a mai fost nevoie să luăm vreo hotărâre pentru ei, au ales singuri: amândoi au ales știința computeristică, iar muzica a rămas doar un hobby.
(în fotografie: Familia Gavrila în 1990: Mihai, Ioa-Silva, Dariu, Liana și Mica – mama lui Mihai)
E normal că, în această multitudine de preocupări și activități suprapuse, era greu să nu ajung și la momente de depresie: regretul că nu mai am destul timp de studiat la pian. Era necesară o idee salvatoare care să mă ajute să nu mă dau la fund profesional, prin profesie înțelegând nu lecțiile de pian, pe care le dădeam la Tilburg, ci cariera mea de pianistă concertistă, calitate pe care o avusesem la plecarea din România. Şi această idee s-a ivit chiar din primul an, 1975, declarat de ONU ca An Internațional al Femeii. La data respectivă, aveam deja în repertoriu câteva piese pentru pian compuse de compozitoare, dar nu aveam nici pe departe idee de complexitatea acestui domeniu, de faptul că muzica scrisă de femei nu începuse în sec. XX, așa cum credeam, ci cu sute de ani înainte. În căutare de teme inedite care să îi intereseze pe organizatorii de evenimente muzicale, am propus, pentru prima dată în Suedia în cadrul anului dedicat femeii, recitaluri cu muzică de compozitoare! Propunerea a fost acceptată și astfel am parcurs toată țara în lung și-n lat cu programul Kvinnor–Femei. Acesta a fost doar începutul, bulgărele inițial care a continuat să se rostogolească și să crească în anvergură și forță.
Inițiativa mea izolată începută în Suedia a continuat și în Olanda, iar câțiva ani mai târziu am ajuns în contact și cu alte persoane animate de același țel: descoperirea și valorificarea muzicii compuse de femei. Astfel am devenit membră a asociațiilor “Frau und Musik” din Germania și “Vrouw en Muziek” din Olanda, asociații care adunau în arhiva lor creațiile compozitoarelor, și facilitau cunoașterea și propagarea lor prin publicații și concerte. Astfel a fost organizat în 1980 Primul Festival Mondial al Muzicii de Compozitoare la Bonn-Köln în Germania, la care mi s-a încredințat partea solistică a Concertului pentru pian și orchestră, compus de Clara Schumann la numai 15 ani. S-a format și o orchestră de femei la Köln – Orchestra Clara Schumann – cu care am fost invitată să cânt de multe ori. Am ținut multe prelegeri pe tema compozitoarelor din trecut și prezent, am făcut înregistrări la radio în diverse țări, am dat recitale cu explicații, așa-numitele concerte-lecție, am publicat articole, am editat volume cu muzică de pian de compozitoare, am făcut 6 CD-uri cu piesele lor pentru pian, am participat la colocvii și congrese internaționale, pe scurt, m-am dedicat trup și suflet acestei cauze. Poate că această angajare sufletească pentru o cauză pe care o consideram mai importantă decât propriul meu succes sau câștig m-a ajutat să-mi mențin capul la suprafață, să nu mă scufund în noianul de ocupații obligatorii sau neplăceri accidentale, de care nimeni nu e scutit. De fapt, aceasta a fost supapa care m-a ajutat să-mi găsesc un rost, o menire, o justificare a existenței mele.
Privind din nou caricatura cu unicornul–acrobat, realizez că tema compozitoarelor a fost în cazul meu “umbreluța” care m-a ajutat să-mi mențin echilibrul sufletesc în aventurile și riscurile umblatului meu în văzduh pe o coardă.
Cum vă uitaţi acum la toţi aceşti ani?
Contemplând retrospectiv cei peste 40 de ani care s-au scurs în Olanda, mă simt cuprinsă de uimire și de o ușoară duioșie. Aproape că nu înțeleg cum am reușit să mențin atâtea mingi care să zboare prin văzduh în același timp, eu care nu avusesem nici cea mai mică experiență în domeniul gospodăriei în România. Probabil că și meseria de prestidigitator se învață la nevoie.
Ce înseamnă ideea de succes pentru dumnevoastră?
Succesul a fost pentru mine întotdeauna o consecință și nu un scop! Am iubit lucrul bine făcut și m-am străduit, cu răbdarea unui meșteșugar, să realizez un produs final care să fie la maximul posibilităților mele. Uneori s-a întâmplat ca acest rezultat să fie apreciat și de alții, să am “succes”, dar aceasta a fost doar o consecință, nu mobilul acțiunii mele. Calitatea nu se măsoară prin succes, dar poate să ducă la succes, pentru mine asta primează.
Dar să încercăm să definim ce se înțelege în mod obișnuit prin succes. Cred că în general e vorba de o realizare care s-a bucurat și de aprecierea celorlalți și te-a dus la un câștig material sau la un statut social superior, de prestigiu, sau toate la un loc. Pentru mine cuvântul succes implică și o ușoară nuanță aproape negativă: intervenția hazardului, care te-a ajutat să tragi lozul norocos datorită căruia ai ajuns la poziția să fii admirat și invidiat de cei din jur.
În orice caz, în Olanda sensul cuvântului e de multe ori diferit, se poate aplica și la mici acțiuni lipsite de orice însemnătate, iar urarea de succes se folosește uimitor de des. Astfel, dacă cineva spune “mă duc să strâng masa” i se poate ura: “Succes!”; și nu în bătaie de joc.
Cum vă simţiţi în societatea în care trăiţi?
La întrebarea dacă mă simt pe deplin integrată în societatea olandeză, răspunsul meu nu poate fi nici da nici nu, ci necesită mai multe nuanțe. Nu trebuie uitat că handicapul pe care-l au toți imigranții într-o nouă patrie este în primul rând limba. Chiar dacă “ne descurcăm”, accentul străin și incapacitatea de-a exprima mai subtil anumite idei ne pot crea un complex, mai ales acelora care pun preț pe o exprimare corectă și expresivă.
E bine să realizam și faptul că noi alohtonii suntem aceia care am venit în general nechemați în Olanda, deci noi trebuie să ne supunem regulilor stabilite de gazde: să ne ștergem bine picioarele când intrăm în casa lor sau chiar să ne lăsăm pantofii afară și să intrăm doar în ciorapi. Vom constata chiar că-n anumite privințe, în relațiile sociale cu băștinașii domnesc legi ușor diferite de cele cu care eram obișnuiți în România. Apar “coduri” noi pe care e de dorit să le putem descifra și respecta cât de curând, pentru că nu toate lucrurile se spun întotdeauna pe șleau. Problemele noastre sunt problemele oricărei minorități într-o țară cu o populație majoritară diferită: suntem bineveniți în anumite îndeletniciri sau posturi pe care localnicii nu și le doresc, dar nu suntem așteptați cu mare entuziasm în chip de șefi sau rivali în profesii de prestigiu.
Cred că unele virtuți olandeze, ca disciplina, punctualitatea și planificarea riguroasa (celebrul “afspraak” de la care nu se mai poate clinti nimic!), sunt calități pe care noi românii nu le prea cultivăm. Românul excelează în spontaneitate și improvizație, e un virtuos al cuvântului, dar atenție: aceste talente trebuie mânuite cu grijă, ca să nu fie luate drept șmecherie și lipsă de seriozitate. De asemenea, deși majoritatea olandezilor sunt acum atei, o lunga tradiție calvinistă îi face să se teamă de complimente sau cuvinte elogioase. Așadar, nu te aștepta ca după o performanță a ta deosebită să auzi vreun cuvânt de apreciere. În schimb, fii pregătit să auzi adeseori comentarii dezagreabile de tipul “ce rău arăți azi…”, chiar dacă te întâlnești accidental pe coridorul institutului și nu soliciți părerea interlocutorului. E important să știi că aceste manifestări nu sunt semne de antipatie personală, ci doar teama să nu-ți iei nasul la purtare și să te crezi grozav. O mică gentilețe dezinteresată, ca de exemplu să oferi cuiva o cafea la cantină, sunt gesturi privite cu mare suspiciune. După ce și-a băut cafeaua, olandezul îți va oferi și el imediat altă cafea, ca să nu-ți rămână dator cu nimic.
În schimb trebuie să recunoaștem că întâlnirea dintre două culturi poate și trebuie să ducă la o îmbogățire, dacă ne dăm puțin osteneala. Pentru mine, cel mai mare câștig spiritual dobândit în noua patrie a fost să învăț să relativizez mai mult, să nu mai trag o linie de demarcare atât de precisă intre bine şi rău în judecarea valorilor sau a istoriei. Nu există pierdere fără câștig și nici vice versa. Pentru asta, rămân adânc îndatorată concepțiilor olandeze de mai multă toleranță. Alte calități care frapează la început, dar care pe parcurs își dezvăluie tot mai mult valoarea, sunt răbdarea civică și jovialitatea în condiții ingrate. Olandezii sunt dispuși să aștepte fără să crâcnească la o coadă, chiar și atunci când persoana din capul cozii nu mai termină discuția cu funcționarul de la ghișeu. Iar când au pierdut trenul, devin joviali, râd cu cea mai mare poftă, în loc să se înfurie și să înjure. Mai avem un drum lung pentru a-i ajunge din urmă.
Ce sfat aveţi pentru un român care ar vrea să plece acum din ţară şi să vină în Olanda?
Toți cei care am venit într-o țară străină, despărțiți de familia și de prietenii din țara natală, ne simțim la început stingheri. Vor trece mulți ani până când unii dintre noi se vor putea integra normal sau măcar parțial în noua societate, în special în cazul când nu mai suntem la prima tinerețe. Aș hazarda chiar afirmația că pentru cei care au depășit 45-50 de ani, stabilirea în occident prezintă un mare risc care poate nu merită, decât dacă au copii și se gândesc în primul rând la viitorul lor.
Dar, un sfat uniform nu se poate da, pentru că sunt diverse categorii de imigranți, de la muncitorii necalificați, care lucrează ca salahori sau în agricultură, până la oamenii cu un înalt nivel profesional, care vizează evident la poziții de vârf. Apariția Fundației “Români pentru Români” e un mare câștig și reprezintă un for extrem de prețios pentru noii veniți. Aici se pot întâlni cu conaționalii lor, pot discuta probleme comune și pot primi uneori și sfaturi utile, specifice categoriei din care fac parte.
Totuși, aș dori să-mi termin povestea cu un ultim sfat: nu ascultați de sfaturile bătrânilor, pentru că experiența lor vă va fi rareori de folos! Doar experiența personală, la care ajungi după ce te-ai izbit de multe ori cu capul de pragul de sus, te poate ajuta cu adevărat. Iar optimismul și încrederea în izbândă te vor ajuta mai mult decât toate povețele. Robert Schumann spunea: „Fără entuziasm nu se poate face nimic în artă“. Şi asta cred ca e valabil în orice domeniu.
(în fotografie: Liana Șerbescu împreună cu Radu Lupu)
interviu realizat și editat de Claudia Marcu și Alexandru Iosup
Portret foto: Cristian Călin – www.cristiancalin.video
fotografii din arhiva personala, editate de Alexandru Matei
